În aceste zile, dezbaterile privind ucigașul de la Caracal au tulburat oamenii și instituțiile de forță, mai ales poliția. Ceea ce părea doar un subiect fantezist de filme horor, a devenit brusc o realitate pe meleagurile noastre. Despre motivația ucigașului și modul său de acțiune s-a vorbit mai puțin, în schimb reacția poliției și procedurile instituționale puse în funcțiune în acest caz au atras atenția în mod deosebit. Cei mai în vîrstă și-au adus aminte de Râmaru sau, mai recent, de Jian Beniamin, dar discuțiile pe diversele canale de televiziune au relevat abordări exprimînd mai mult revolta decît cunoștințe serioase în domeniu.

Pentru că am lucrat zeci de ani ca psiholog în penitenciarele românești, am fost nevoit să aprofundez această problemă, deoarece particularitățile unor deținuți, relațiile lor cu victimele, modul cum au comis agresiunile, lipsa beneficiilor materiale și, mai ales, seninătatea și chiar mîndria pentru ceea ce făcuseră, te duceau cu gîndul la faptul că ei erau, psihologic, altceva decît condamnații obișnuiți. În congresele din străinătate la care am participat, în vizitele și convorbirile avute în penitenciarele din multe țări, dar și cu polițiști de investigație, studierea bibliografiei consacrate ucigașilor în serie și a celor în masă evaluați de-a lungul timpului, mi-au permis o înțelegere mai profundă a acestui fenomen.

Distructivitate, nu agresivitate

Existența ucigașilor în serie constituie o sfidare intelectuală pentru oamenii de știință deoarece nu pot explica geneza comportamnetului lor plecînd de la modelul omului obișnuit, a omului mediu pe care îl cunoaște toată lumea. Psihiatri, psihologi, neurologi, geneticieni, biochimiști și etologi caută de mult timp fundamentul distructivității lor, dacă el putea fi stopat înainte de a trece la actul ucigaș, repetat uneori de sute de ori! Blocajul științific începe de la binomul agresivitate – distructivitate. Agresivitate este un instinct aflat în slujba vieții care se activează numai în fața amenințării exercitate asupra ta sau a familiei, asupra bunurilor sau spațiului în care trăiești. Acest instinct îl avem în comun cu animalele. Distructivitatea este, însă, altceva: înseamnă uciderea membrilor propriei specii fără nici un motiv, fără nici o justificare rațională cît de cît. Studiile au descoperit că pe planeta noastră, doar două specii posedă acest instinct - șobolanul negru (Rattus rattus) și omul. Probabil, de aceea este așa de ușor să mobilizezi mase mari de oameni să comită atrocități asupra altora pentru motive absurde construite de un lider charismatic, dar nebun...

Uneori, psihiatri și psihologii vorbesc despre malignitate caracterială (malignitas, în latină, înseamnă răutate) pentru a aduce totuși în perimetrul disciplinelor lor predispoziţia unor pacienți de a face rău intenţionat fără a avea remușcări, de a se bucura intens de isprava comisă și a căuta sau crea împrejurările de a o realiza din nou. Dacă ajung în fața tribunalului, ei tulbură actul de justiție prin faptul că individul este greu de încadrat în textul de lege, iar experții (psihologi, psihiatri) nu pot traduce realitatea psihologică a autorului în realitate juridică. În 1990, într-un caz de pedofilie de o gravitate ieșită din comun, guvernul Australiei nu a mdificat Codul Penal, ci a dat o Lege de protecție a comunității care preciza că se aplică exclusiv lui Garry David, autorul faptelor care îngrozise o țară întreagă.

Criminologii consideră că vorbim de un ucigaș în serie atunci cînd a comis cu sînge rece mai mult de trei omoruri consecutive (în Canada, patru), nu avea nici o legătură anterioară cu victimele, iar motivația asasinatelor este aberantă. Studiile nu au reușit să explice clar de ce acest tip de ucigași apar mai ales în Statele Unite (cîte doi pe an în perioada 1900-1960, cîte trei pe lună în ultimul timp).  

Ce fel de indivizi sînt?

Iată cîteva caracteristici ale ucigașilor în serie evidențiate de analizele prilejuite de prinderea unora dintre ei. Majoritatea sînt bǎrbaţi solitari, care spun că au avut o copilărie dificilă într-un mediu familial haotic, au incendiat (uneori) casa părintească, au îngrozit copiii și vecinii cînd se automutilau fără să se plîngă sau chinuiau excesiv animalele domestice. În SUA au fost prinse și 36 de femei ucigașe în serie (Charlene Gallego a ucis cel puţin 10 persoane împreună cu soţul său Gerald Gallego, iar Belle Gunness afirmă că a omorît între 49 de soţi sau amanţi). Majoritatea sînt integrați social avînd un serviciu sau depunînd munci benevole în spitale, aziluri pentru persoane în vîrstǎ (Ted Bundy înființase chiar un o asociație numită „SOS – suicid”).

Din punct de vedere psihologic au o inteligență peste medie, nu au avut niciodată relații sentimentale de durată, nu știau că vor deveni ucigași în serie. O umilință îndurată, eșecul unui proiect sau o pierdere semnificativă pentru ei pot declanșa o primă crimă care le descarcă tensiunile, îi fac să se simtă răzbunați pentru frustrările cauzate de alții anonimi. Mulți au afirmat că prin acel omor „s-au descoperit pe sine”, nu s-au mai simțit victime (?), s-au eliberat de fantasmele de răzbunare care-i chinuiau, au decis să facă pe toată lumea să plătească. Majoritatea erau invidioși, le plăcea să-i facă pe alții să sufere, nu au nici un fel de regrete, nu se consideră vinovați, sînt lucizi și responsabili în timpul actelor comise. Le place să fie în centrul atenției, să-i domine pe cei din jur, să-i manipuleze. Analizele biochimice au relevat un nivel scăzut de serotonina sau noradrenalină (Anatoli Onoprienko din Ucraina a omorît 42 de adulți și 10 copii, afirmînd cǎ este un „robot dominat de forțe necunoscute” și că nu regretǎ nimic; medicul francez Marcel Petiot era mîndru de cele 63 de asasinate, fǎcute din spirit sportiv).

Cum își atrage victimele și cum execută omorul? La început face pregătiri minuțioase pentru a nu fi recunoscut: își schimbă freza (perucă) și hainele, memorează topografiei zonei, parcurge locurile prin care poate fugi, au mai multe obiecte care pot înfricoșa victima (cuțit, macetă, topor). Urmează cautarea unui anumit tip de victimă care prezintă o particularitate importantă pentru agresor (vîrsta, păr blond cu cărare pe mijloc, un defect dentar etc.). Odată aleasă, agresorul merge direct la victimă ca un „tigru în savană care pîndește o gazelă din turmă”. Apropierea de victimă este deosebit de ingenioasă: face astfel încît să trezească încredere și simpatie (are mîna bandajată, merge cu ajutorul unei cîrje, poartă o uniformă cunoscută de public - militar, polițist, instalator), ajută la găsirea unei străzi sau a unui animal pierdut, se oferă să ducă victima cu mașina. El caută victime credule care un intuiesc capcana întinsă. Victima capturată și dusă într-un loc sigur este torturată, dar avînd grijă ca ea să nu moară imediat, pentru că altfel l-ar frustra de senzațiile și fantasmele visate. Majoritatea ucigașilor în serie lasă o „semnătură personală” la locul faptei, adică un element care nu are legătură cu fapta, dar este pus intenționat de autor pentru a-i asigura identitatea în fiecare caz. Acesta poate fi o țigară așezată într-un anumit fel, colțul unui mileu îndoit nefiresc, extragerea unui anumit dinte al victimei, introducerea unor obiecte în orificiile organismului. Alții acționează doar în nopțile cu lună plină pentru a fi numiți de presă astfel sau lasă la locul crimei o dezordine studiată, precum în picturile lui Dalí (acesta din urmă a fost prins la Paris și era un mare admirator al lui Salvator Dalí). În sfîrșit, deseori uciderea este ritualǎ, filmatǎ, autorul nu pleacă imediat pentru a trǎi îndelung senzaţiile perverse, poate preleva părți de corp pe care le depune într-o colecție personală (în Franța, un individ cu studii superioare, căsătorit, cu copii și un loc de muncă bine plătit se urca deseori în podul casei și rămînea acolo mult timp; intrigată, soția a urcat în lipsa lui în pod și a descoperit borcane închise ermetic cu părți de corp ale multor victime). Cînd un cadavru este găsit de poliție, ucigașii în serie se intereseazǎ de mersul anchetei, participă la ceremoniile funerare, se bucură de dificultățile poliției și de diversitatea ipotezelor vehiculate în mass-media. Cu cît soluționarea cazului trenează, cu atît autorul consideră că a atins perfectiunea (unul amenința presa să scrie despre el că este cel mai mare asasin, altfel mîine va ucide altă persoană, iar altul soma presa să ceară FBI să fie angajat consilier pentru prinderea ucigașilor în serie)…

„Cîți oameni mai trebuie să omor pentru a-mi vedea numele în ziar (...)?

Cea mai utilizată clasificare a ucigașilor în serie îi împarte în organizați și neorganizați: primii au o bunǎ conduită socială și nu atrag atenția asupra lor, par de încredere, știu cum să ademenească fiecare victimă, urmăresc în mass-media cazurile de omor, țin jurnale (cu ani în urmă, un român a violat aproximativ 60 de fetițe dintr-o școală gimnazială, ținea un registru în care le obliga să noteze numele și data, le tăia o șuviță de păr pe care o fixa pe pagină; în proces s-au prezentat doar 4-5 victime; a fost condamnat la 9 ani de închisoare). Cei neorganizați acționează haotic, lasă dezordine și multe indicii la locul crimei, fac sex cu victima după ce aceasta a murit, vor să se destăinuie cuiva și, astfel, se demască.  

În cursul anchetelor se insistă asupra motivelor care-i fac să persiste în acest tip de crimă. Cele mai frecvente par a fi următoarele șase: plăcerea senzațiilor foarte intense (să audă de aproape plînsetul și suspinele victimeisă simtă cu mîinile tremuratul corpului care se stinge, tînguielile și implorările sale, toate fiind pentru el un adevărat „foc de artificii” de impresii excitante). Un american, autorul a 17 omoruri, își spunea „Vînătorul” și avea o casă destul de izolată. Ținea victimele în lanțuri și după un timp le spunea că sînt libere doar dacă vor fugi spre o plantație de pomi: el le împușca atunci cînd se apropiau de copaci, acest lucru prilejuindu-i cea mai mare cantitate de excitație, după spusele lui. Ultima victimă, o fată de 15 ani, a refuzat să fugă, ceea ce i-a produs ucigașului o mare enervare și a gonit-o privind-o doar cum se îndepărtează agale, frustrîndu-l de excitația așteptată (ea s-a dus direct la poliție). Un altul, Charlie Davis, era șofer pe ambulanța unui spital. Lua femei singure care mergeau pe stradă, le omora și le lăsa pe marginea drumului. Pe drumul de întoarcere la spital, dădea un telefon anonim prin care alarma poliția și spitalul referitor la existența unei persoane căzute pe drum. Pentru că el tocmai ajunsese la spital, era trimis urgent cu echipa de prim-ajutor la locul indicat și unde găsea și echipajul de poliție. A mărturisit că tocmai „această parte a scenariului îmi aducea cea mai mare excitație”.

A doua motivație invocată deseori este faptul că lor ei se află deasupra legilor deoarece au o misiune divină, că luptă contra unui flagel, că victimele nu sînt ființe umane, ci doar niște obiecte. Un alt tip de motivație întîlnită este dreptul lor de a domina și controla totul, de a dispune după bunul plac de viața victimei (Edmund Kemper a decapitat fiica unei familii pentru cǎ mama acesteia i-a spus cǎ fata ei este „prea bunǎ pentru el”; Clay Lawson a declarat la poliţie cǎ „Nu am violat fata. Am vrut doar s-o distrug”). Urmează orgoliul patologic al ucigașilor în serie, mîndria lor pentru calități ieșite din comun, sentimentul de supremație și faptul că ei sînt în realitate „artişti ai crimei”.

Unii motivează faptele lor prin nevoia de revitalizare: ei beau sîngele sau înghit carnea victimelor (vampirism și antropofagie) pentru a-și ameliora sǎnǎtatea sau pentru a se regenera. În sfîrșit, majoritatea urmăresc și celebritate mediatică: să apară pe prima pagină a ziarelor, să comunice autoritǎţilor mesaje megalomaniace (Henry Lee Lucas, la 24 de ani şi-a omorît mama și s-a lăudat că împreună cu prietenii săi a omorît peste 500 de persoane (oficialii cred că doar 90-100); un altul a trimis o scrisoare unui ziar în care întreba: „Cîți oameni mai trebuie să omor pentru a-mi vedea numele în ziar și a căpăta atenția națională pe care o merit?!”

În cazul omorurilor în masă, lucrurile sînt total diferit: este vorba de un singur act sau mai multe executate la intervale scurte de asasin, victimele fiind considerate răspunzătoare pentru soarta lui nefericită. Acești asasinii au vîrsta între 35-45 ani, sînt convinşi că viaţa lor este un eşec și sînt puţine şanse ca lucrurile să se îmbunătăţească, crima oferindu-le ocazia de a se răzbuna și de a obţine recunoaşterea publică a nefericirii lor. Aproximativ 20% dintre ei plănuiesc să moară pe „scenă” (George Hannard a urît toată viaţa femeile; a intrat într-o cantină plină de femei și a împuşcat 14 femei în cap strigîndu-i fiecăreia „tîrfă; Marc Lepine a intrat într-o clasă a Facultăţii Politehnice din Montreal strigînd „Vreau să omor femei, sînteţi toate nişte feministe!”, a împuşcat şi rănit 27, apoi s-a sinucis; în buzunar avea o scrisoare de trei pagini despre faptul că feministele îi ruinaseră viaţa; un tînăr de 35 ani a fost concediat de patronul firmei maritime la care lucra; știa că la ora prînzului majoritatea patronilor din port merg să ia masa la o cantină, masa lor fiind la stradă: tînărul a intrat în mare viteză cu maşina sa Ford Ranger prin peretele de sticlă omorînd 22 de patroni pentru că el îşi pierduse slujba). Cazul norvegianului Andreas Breivik, care în iulie 2011 a omorît 77 de persoane și rănit aproape 130, a generat analize ample privind etapele devenirii lui ca ucigaș în masă. Avea doar 32 de ani, dar își construise o viziune sumbră despre societatea în care trăia. În această viziune promovată de el pe internet, masacrul era deplin justificat în ochii săi. A fost condamnat la 21 de ani de detenție, pedeapsa fiindu-i prelungită cîte cinci ani pînă la moartea sa. De asemenea, ample evaluări au fost consacrate în Belgia pedofilului ucigaș Marc Dutroux și care au fost date publicității spre luare-aminte...

Ce se poate face în cazul unor asemenea asasini?

În primul rînd o profundă cunoaștere ştiinţifică: fişe antropometrice, analize de sînge și ADN, diagnoze psihiatrice și psihologice, studiu caz, evidențierea semnelor precoce de transformare sau alterare a personalității, analiza situaţiilor criminogene specifice fiecărui caz, stabilirea gradului de periculozitate și multe altele. În congrese de criminologie s-a propus pentru această categorie de ucigași înființarea unei „Bănci de date europene” în care să fie raportate în baza unei fișe amănunțite, toate omorurile în care nu există nici o legătură între agresor și victimă.

Fiecare poliție națională trebuie să aibă un grup de analiză a crimelor grave produse pe întreg teritoriul țării, compus de adevărați experți în diverse specialități, formați la școli de profil renumite. Ei au studii aprofundate în domenii relevante pentru munca lor, o inteligență de nivel înalt și o conștiință profesională fără cusur, se deplasează frecvent la locul unde s-a produs un omor cu atribute complexe. Grupul este dotat cu calculatoare în care sînt stocate permanent datele venite de la polițiștii de investigație din toată țara. Membrii acestui grup nu lucrează la normă, nu pot fi constrînși să soluționeze imediat un caz incomplet, nu pot fi conduși militărește cu o mînă de fier…

În ce privește prevenirea recidivei acestor purtători de pericol se vorbește despre închisoare pe durată nedeterminată, despre castrarea fizică sau chimică, despre lobotomie, dar acestea nu pot fi aplicate fără rezolvarea aspectelor de ordin moral și juridic. În Canada, la Clinica Pinel din Montreal, pentru pacienții incestuoși se utilizează o metodă psihoterapeutică: prin disciplină severă și umilitoare, psihologi și psihiatri reconstruiesc personalitatea individului pînă cînd el ajunge să se autocondamne pentru infracțiunile comise. Urmărită evoluția celor tratați după liberare, s-a constatat că jumătate dintre ei recidivează. În Belgia, pentru pedofili, tratamentul este mult mai agresiv: prin falometrie se stabilește tipul de persoane și situații care îl excită sexual pe individ; urmează o lungă perioadă în care imaginile cu persoanele care îl atrag/îl excită sînt asociate cu mirosuri dezgustătoare create în laborator. Se speră că astfel, odată ajuns în libertate, cel în cauză va renunța la pornirile sale pedofile.

Deși problema ucigașilor în serie pare a ține de o patologie individuală, la o privire mai atentă apar dimensiuni sociale nebănuite și, din păcate, neglijate de autoritățile de la noi, cel puțin pînă acum. Iată despre ce este vorba.

În multe localități există cartiere cu oameni care trăiesc în condiții precare, cu școală puțină, cu apucături rele, evitați de toată lumea, adevărate zone de deteriorare și decădere umană în care factorii criminogeni își dau întîlnire (V.V. Stanciu, 1962). Aici sînt persoane de care nimănui nu-i pasă, oamenii ușor accesibili și care pot dispărea fără a atrage atenţia (cerșetori, bețivi și consumatori de droguri alungați de familie, prostituate, muncitori temporari). Acestea constituie un grup cu mare risc de a fi exploatați, umiliți, omorîți. Dacă polițiștii nu fac o analiză atentă a cadavrului, a semnelor de luptă sau a substanțelor consumate, a conflictelor cu persoanele din vecinătate și multe altele, se încheie un proces verbal sec și cazul este închis. Nu peste mult timp, moare o altă persoană în aceeași zonă, dar polițiștii merg pe aceeași logică și nu dau atenție asmănărilor izbitoare cu cazul precedent. Ca urmare, atitudinea profesională a polițiștilor în fața unor asemenea cazuri poate lăsa neprins și nepedepsit un ucigaș în serie. Această situație trimite însă la șefii lor care nu i-au instruit cum trebuie.

Responsabilitate diminuată?

Cînd sînt prinşi, ucigașii în serie evocă nebunia sau responsabilitatea diminunată. Comisiile de expertiză psihiatrică au o componență restrînsă și sînt centrate pe starea de sănătate mintală a persoanei (sănătos sau bolnav psihic) din care derivă discernămîntul avut și, deci, condamnarea de către judecători. Se știe că în Anglia, Canada și Statele Unite, instanţele sînt extrem de reţinute în a atribui nebunia infractorilor foarte violenţi. Oricum, mitul copilăriei nefericite, cel puțin pentru ucigașii în serie, a apus demult.

Trăim într-o societate a spectacolului în care mass-media activează sentimentul de omnipotenţǎ, cultul eficacitǎţii şi al experiențelor limită, modificînd astfel procesul de construcţie a identității personale. Se vorbește de o nouă specie de oameni, psihopații, care sînt conflictuali și manipulatori, indiferenți la suferințele celor din jur, nu au remușcări, își asumă riscuri excesive, sînt prădători sociali nemiloși, sînt seduși de iluzii și de lucruri care par normale, dar de fapt nu sînt, detectează ușor vulnerabilitățile celorlalți, au un narcisism accentuat și empatie redusă. În filme abundă scenele de cruzime însoțite de imagini ale insensibilității, interpretate de spectatori ca dovezi de bărbăție, de curaj, de măreție într-o lume fără repere morale și nedreaptă. Moartea ca spectacol a atras milioane de oameni care au urmărit în direct execuția unui jurnalist de către Al Qaida în 2002. Un tînăr de 20 de ani din Constanța a cumpărat de pe plajă o broșură în care se spunea că dacă omoară un om și stă lîngă el pînă la ultima suflare, va avea senzații foarte plăcute, mult mai intense decît cele sexuale. Seara a înjunghiat un necunoscut, a stat lîngă el, dar nu a avut senzațiile promise. A doua seară a omorît un altul și, din nou, un s-a întîmplat nimic. A fost condamnat pe viață, dar a declarat într-o emisiune televizată că abia așteaptă să iasă din închisoare și să comită alte crime, deoarece, broșura respectivă nu putea să-l mintă…

În ultimele zile se vorbește despre înăsprirea pedepselor penale pentru omor, viol și pedofilie, ba chiar despre reintroducerea pedepsei cu moarte. Am îndoieli că pedeapsa cu moartea va avea vreun efect pe termen lung, dar măcar va genera dezbateri despre societatea în care trăim, despre construcția umană în aceste vremuri.

Florian Gheorghe a fost director al Penitenciarului Rahova.

Foto: Marco Verch, flickr