Oda utemistă pe care o cîntam, de voie, de nevoie, în anii ’50, în cinstea eliberării cotropitoare a țării de către ostaşii roşii, începea tot cu un „august“, dar cu un „23“ și un „1944“ în coadă. Douăzeci şi unu august la care mă refer a fost al anului 1968, fiind marcat de o altă eliberare tot atît de cotropitoare, anume a Cehoslovaciei, iarăşi de către ostaşii roşii călare atunci pe tancuri. Fuseseră minţiți că au fost aeropurtaţi la Praga ca să apere mica surioară socialistă de invazia fascistă din Vest.

1968 a fost, în toate privinţele, un an al nebuniei, al unei imense speranţe urmate de o cruntă deznădejde: the time was out of joints în tot acel an. Pînă şi vremea s-a arătat tot atît de năucă. Am trecut direct din iarnă într-o vară cu caniculă şi uscăciune, fără contenire, începînd din aprilie pînă la mijlocul lui iulie, cînd, tot atît de zăpăcitor, a început să plouă întruna pînă la sfîrşitul fatidicului august. Europa a avut parte de o dublă primăvară politică: una estică, pragheză, şi una vestică, pariziană, deosebite una de cealaltă ca cerul de pămînt. Cronologic, a avut loc mai întîi cea din Praga. Încă din iarnă s-a impus acolo, din ce în ce mai clar, o conducere reformistă ce îşi propunea dezgheţul total sub eticheta unui „socialism cu faţă umană“. Promotori au fost preşedintele Ludvik Svoboda, fost general în exilul sovietic, şi mai tînărul secretar general Aleksandr Dubcek, crescut la Moscova. Ambii credeau că, lepădîndu-se de sovietism, vor putea să iniţieze acasă reforma sistemului. S-a trăit, atunci, în Praga o stare de euforie fără pereche, aş zice chiar în comparaţie cu Revoluţia de catifea din 1989. Emblema muzicală a aceleia a fost melodia pătimaş nostalgicului cîntec al Larei din filmul de mare răsunet Doctor Jivago, turnat cu trei ani înainte. Devenit cîntecul primăverii pragheze, a fost rebotezat „Dubcek-Svoboda“, svoboda însemnînd libertate. Amintesc că, în Pădurea spînzuraților, căpitanul ceh executat pentru dezertare se numea tot Svoboda…

Nu mă voi opri mult asupra primăverii pariziene. Amintesc numai că baricadele ridicate de înfier­bîntata studenţime l-au obligat pe De ­Gaulle să-şi scurteze, în mai, vizita la Bucureşti, întorcîndu-se val-vîrtej într-o ţară paralizată de valuri de greve, într-un Paris „ocupat“ par des fils à papa, ghidaţi de Cohn-Bendit, pe atunci un bătăios june bubos, cameleonizat mai tîrziu. Cel puţin aşa vedeam lucrurile pe atunci. În emigraţie am realizat că contestaţia din Occident se datora unor racile structurale ale societăţii postbelice. Sugerez cititorilor vizionarea filmului Milou en mai, turnat de Louis Malle după douăzeci de ani, deci cu o justă distanţare faţă de frămîntările şaizecioptiste. Pe marele oaspete din Franţa l-am putut vedea atunci, în mai, descinzînd din limuzină în faţa rectoratului, unde urma să i se confere titlul de doctor honoris causa al Universităţii noastre. Ca şi în cazurile lui Sukarno şi Haile Selassie, înaintea lui, glorioasa distincţie nu l-a putut imuniza contra ghinionului care-l păştea acasă.

În paralel, deci, cu evenimentele din Franţa, reverberate şi în alte ţări occidentale, primăvara pragheză cunoştea un ameţitor crescendo. Noul team reformist, care număra gînditori politici de reală valoare şi probitate morală, ca Zdenek Mlnar, Frantisek Kriegel, Ota Sik, Jiri Pelikan, Cestmir Cisar şi alţii, părea că smulge Kremlinului o concesie după alta, culminînd cu întrevederea, la înalt nivel, de la Banska Bistrica. În temerara lor sfidare ideologică şi politică, reformiştii cehi ne apăreau tot atît de eroici ca şi străbunii lor husiţi care făcuseră să se clatine, pentru un timp, edificiul totalitarismului catolic. Ne cuprindea încetul cu încetul încrederea că, de data asta, alt­minteri decît în 1956 în Ungaria şi în Polonia, descătuşarea va fi ireversibilă. În ce mă priveşte, îmi creştea inima şi dintr-un alt motiv. Mă simţeam mîndru de îndepărtata mea origine moravă, mă vedeam un prezumtiv descendent din taboritul Cižek z Malenice, spaima oştilor imperiale la mijlocul secolului al XV-lea. Primăvara pragheză a fost pentru noi toţi o tragică iluzie, căci placativul comunicat formulat la întrevederea amintită era menit să disimuleze masivele pregătiri militare ce se făceau deja pentru invadarea Cehoslovaciei spre a înăbuși, chipurile, o contrarevoluţie. Contrar celor scrise în presa noastră, numai trei alte ţări ale Pactului de la Varșovia au participat cu trupe, de fapt mai mult simbolic. În ciuda arzătoarei dorinţe a lui Walter Ulbricht, care se simţea cel mai periclitat de reformismul ceh, trupele est-germane au fost nevoite să rămînă la graniţă, din motive uşor de înţeles.

Şi la noi se mişca ceva, dar cu infinită timiditate. Schimbarea de macaz iniţiată de „ceferistul“ Dej în 1963 nu făcea nicidecum uitată teroarea anilor precedenţi, a închisorilor încă mai pline decît în anii ’50. Şi totuși, începeam să visăm with eyes wide shut la o liberalizare pe măsura celei pragheze. Aceasta mai cu seamă în urma vizitei de solidarizare făcută la Praga de Ceaşcă, secondat de Maurer şi de alţi granguri, după Banska Bistrica. Lucrurile evoluau aşadar în acea vară cu multă repeziciune, în contrast cu toropeala suscitată de crescînda caniculă care ne îmbia să intrăm prematur în vacanţă, la mare sau la munte. Consemnez cîteva trăiri şi impresii, cum îi vin în minte celui pe atunci june asistent la Facultatea de Limba şi Literatura Română. În preziua sesiunii examenelor de stat din iunie ne parveni decizia ministerială care suprima din programă obligatoria probă orală de „socialism ştiinţific“, o grotescă pseudoştiinţă. Nota respectivă juca un rol discriminatoriu. Avînd aceeaşi pondere ca acelea ale disciplinei de specialitate, era de fapt menită să „aranjeze“ repartizarea absolvenţilor la locuri de muncă irevocabile. La auzul acestei veşti s-a dansat cu nebună bucurie în holul mare din Edgar Quinet.

Am început vacanţa cu un sejur la Mamaia-Sat în compania regretatului Alexandru George, care se afla atunci în plină elaborare mentală a eseului său arghezian Marele Alfa. Am fost deci privilegiat să asist la gestația acestui incomparabil op. Profitam, în acei ani, de vasta cultură literară şi de experienţa de viaţă a acestui mai vîrstnic prieten. A fost un autodidact din constrîngere, fiind exclus de la studiul universitar şi silit să presteze mai mulţi ani o „muncă de jos“. Jubila de bucurie la proaspăta veste a întrevederii de la Banska Bistrica, de a cărei reuşită era convins: „Cehălăii ăștia le-au luat piuitul rușilor! Bravo lor! Ce izbîndă!“ Nemiloasa vreme îl inspira pe conu’ Georgică să declame „arghezeşte“: „O stepă jos, o stepă neagră sus / Se apropie-mpreună şi sugrumă / Calul de lut… Hai, calule, hai cîine…“ La scurt timp după Mamaia, am plecat pentru mai multe zile la Văratec, mai întîi însingurat printre măicuţe, dar după cîteva zile în compania lui Gabriel şi a Aurorei Liiceanu, pe atunci prieteni foarte apropiați, şi a lui Vasile Dem. Zamfirescu, colegul celui dintîi. Nu-mi aduceau alte ştiri, așa încît no news nu putea însemna decît good news. Dezbăteam înfriguraţi ceea ce cunoşteam deja şi continuam să credem în reuşita cehilor, speculînd şi asupra schimbărilor ce ne păreau inevitabile şi la noi. Evenimentele din Paris nu ne încălziseră prea mult, dezideratele lor nu ne puteau fi decît de neînţeles illo tempore. Dispoziţia noastră optimistă era în viu contrast cu tristeţea putredei ploi care se eternizase şi la Văratec, prevestind parcă tragedia ce se pregătea. Zadarnic se tot ruga gazda noastră: „Doamne, doamne, du-te cu ploaia şi pe la alţii care are nevoie de ea, că noi o avem destulă“. Întors după mijlocul lui august la Bucureşti, am petrecut neuitata seară de 20 la prietenii Mihai şi Ileana Cantuniari. Am privit pînă tîrziu filmul germano-iugoslav Martora care venea din infern (Die Zeugin aus der Hölle). Turnat în 1966, a fost unul dintre primele filme germane care au tratat tema holocaustului. Irini Pappas juca rolul tinerei evreice Lea Weiss, supravieţuitoare a lagărului: mai întîi victimă a criminalelor experimente efectuate de medicul lagărului, s-a văzut apoi constrînsă să se prostitueze în bordelul ofiţerilor SS. În procesul de după război intentat medicului, devenit între timp o personalitate de prim ordin, Lea este solicitată insistent să depună o mărturie considerată hotărîtoare pentru demascarea călăului. O face cu inima grea şi cu preţul, după proces, al retrăirii halucinatorii a vechilor traume: noaptea, aflată singură într-o cameră de hotel, aude dintr-odată paşi asurzitori, ca de cizme, şi voci lătrătoare de bărbaţi, probabil beţi, care vin să bată la uşa învecinată, probabil a unei dame cu rendez-vous. Cutremurată de groază, deschide fereastra şi se aruncă în moarte. Profund impresionat de acest tragic final, am ajuns acasă după miezul nopţii şi muiat pînă la piele de o ploaie torenţială care a durat toată noaptea. Devreme, în dimineaţa încă mohorîtă care a urmat, m-a lovit ca un trăsnet ştirea, difuzată la radio, a invadării Pragăi. Am realizat dintr-odată cvasi-simultaneitatea a două coşmaruri: primul filmic, deci fictiv halucinatoriu, celălalt real şi întrecînd măsura halucinaţiei. Şi într-un caz, şi în celălalt, se intra cu cizmele în suflete umane: în sufletul bietei victime a nazismului, în sutele de mii de suflete ale praghezilor smulşi din somn de asurzitorul huruit de tancuri care făcea să se cutremure edificiile centrului istoric şi să zdrăngăne ferestre şi porţi. Aterizate la miezul noptii, puzderia de tancuri sovietice ocupa oraşul îndreptîndu-se spre castelul Hradcany, unde se adunase conducerea de stat şi de partid. Aceasta reuşise, înainte de ora 4 dimineaţa, cînd a fost arestată şi îmbarcată cu otuzbirul pentru Moscova, să dea comunicatul pe care Radiodifuziunea noastră îl reproducea acum din oră în oră: „Guvernul Republicii Socialiste Cehoslovacia, partidul comunist ceh şi cel slovac cer retragerea imediată a trupelor Pactului de la Varșovia de pe teritoriul statului nostru“. După cum se ştie, Radioul şi Televiziunea au chemat pe bucureşteni la un miting de solidarizare în piaţa Comitetului Central. Pînă la o sută de mii au fost cei ce s au strîns acolo spontan. A urmat aşa numită „scenă a balconului“ despre care s-a scris și s-a rescris pe întrecute, de zeci de ani. Pe micul ecran, din cîte îmi amintesc, vedeam un Ceauşescu vibrînd de indignare şi clamînd cu o voce ce i-a rămas de atunci răguşită şi, lîngă el, feţele împietrite ale celorlalţi ştabi. Cea a lui Bârlădeanu trăda o nespusă frică.

Îmi vine, după scurgerea atîtor ani, parcă tot atît de greu ca înainte să explic raţional ce s-a petrecut la 21 august în sufletele noastre, ale celor care am trăit evenimentele la o vîrstă matură. Cred că se poate vorbi, pe bună dreptate, după anii de ploconire servilă faţă de Moscova, de un moment de sinceră exaltare patriotică la unison, fără precedent şi fără pereche în timpul regimului comunist… Eram din nou mîndri că sîntem români, că le-am arătat-o ruşilor! La unii, această exaltare a durat numai cîteva zile, la alţii, cu anii, fiind instrumentalizată, cum bine ştim, cu neruşinare de propaganda patriotardă pînă tîrziu, pînă la un alt 21… Poziţionarea de atunci a lui Ceauşescu l-a erijat instantaneu în rolul salvatorului naţiei, al unui Mihai Bravu călare pe calul năzdrăvan al istoriei. S-a vorbit totuşi, încă de o bună bucată de timp, şi de „săritul peste cal“ al Tovarăşului, şi asta nu numai în rîndurile nostalgicilor internaţionalismului proletar. Un lucru mi se pare cert: pînă în acel moment, el mersese, cu relativă docilitate, pe drumul trasat de Dej și sub tutela baronilor Partidului. Ca atare, era apreciat, nicidecum admirat, era chiar bine înjurat, evident, după decretarea sinistrei legi antiavort. De către mulţi era considerat un prostănac, o reputaţie creată încă de ilegaliştii care-l cunoscuseră îndeaproape. De aici provenea şi zicala curentă: „Copiii lui Ceauşescu sînt bolnavi de prost-tată“. Concomitent, exaltarea noastră patriotică era dublată de groaznica frică de a-l vedea pe Ivan venind călare pe tanc şi peste noi. Era, aş zice, o stare de spirit schizoidă. Barometrul acestei stări l-a arătat, ca de obicei, naşterea ad hoc a unei serii de bancuri şi vorbe de duh care reflectau psihoza care ne cuprinsese. Am să citez cîteva care mi s-au fixat în memorie: Radio Erevan: Un ascultător ne întreabă: „În cîte zile pot ocupa trupele sovietice România?“ Răspundem: „În trei zile cu manifestări de pretinie, în cîteva ore fără“. Amendament la Cartea Viselor: „Tanc de vei visa, pretin vei avea“. Cu aceeaşi referinţă, adeziunea belicoasă a lui Zaharia Stancu, pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor, a prilejuit adagiul „Ruşii cu tancu’, noi cu Stancu“. Greu de verificat, dar credibilă poate apărea schimbarea, de la o zi la alta, a siglei TVR (Televiziunea Română) în TV. O schimbare neinspirată căci, dacă prima putea sugera „Tot vin ruşii!“, cea de a doua, graţie tocmai aposiopezei, se putea înţelege încă mai abitir: „Tot vin…!“

Numai cîteva cuvinte, poate nu de prisos, privind epilogul lui 21 august în Cehoslovacia şi la noi. Imediat dupa invazie s-a organizat acolo o rezistenţă underground nearmată şi îndelungă. Aceasta în ciuda crescîndei reprimări menite să realizeze, cu orice preţ, normalizaţia ereticei surori socialiste. Tăbliţele cu numele străzilor au fost sistematic scoase şi înlocuite cu inscripţii în var „Moskva 2000 Km“, cu săgeata indicînd direcţia. Aflîndu-mă la Praga, în iunie 1969, am putut încă să le mai văd. De neuitat este deznădăjduita autoimolare a studentului Jan Palach în plin centru, în Vaclavske namesti, în faţa statuii patronului Boemiei. Valul de durere prilejuit a făcut să mai întîrzie, cîteva luni, debarcarea lui Dubcek şi anularea tuturor celor obţinute de primăvara pragheză. Spiritul contestatar a putut însă supravieţui. Zeci şi zeci de mii de oameni din toate straturile societaţii au refuzat să semneze declaraţiile de renegare a crezului lor politic, preferînd să devină obiectul unei continue persecuţii. Graţie curajoasei iniţiative a acestora, s-a putut cristaliza Carta 77, în urma acordului pan-european asupra drepturilor omului de la Helsinki (1975). Semnatari au fost promotorii sugrumatei primăveri: Mlynar, Hayek, dar şi Václav Havel, personalitate neegalată în Estul european. Aderarea la această cartă şi a opozanţilor dictaturii ceauşiste este un fapt bine cunoscut.

În paralel cu îngheţarea primăverii pragheze avea loc, la noi, epilogul „scenei balconului“, anume restalinizarea ţării în spiritul despotismului autohton. Aceasta nu imediat, ci treptat, dar sigur. Timp de cîteva zile, regimul a permis solidarizarea mediatică cu rezistenţa din Praga. Îmi amintesc cum telexuri ale underground-ului praghez erau continuu redate pe bandele vizuale de deasupra frontonului Cercului Militar. Una suna cam aşa: „Patrioţii cehi l-au eliberat pe Cestmir Cisar, arestat de ocupanţi“. Solidarizare de scurtă durată, cred că pînă pe 24 august, cînd conducerea cehoslovacă a fost lăsată să se întoarcă după semnarea necondiţionată a retractării liniei lor politice. Retractare semnată de toţi, cu excepţia vechiului comunist Frantisek Krie­gel. Ani mai tîrziu, am putut vedea imagini cu Dubcek plîngînd de disperare.

În paralel, propaganda sovietică destinată nouă nu dormea: Radio Chişinău reproducea pretinse strigăte de ajutor adresate Moscovei de cetăţeni cehoslovaci, cam așa: „Viniţi, viniţi, draji priatili, viniţi cît nu iaste încă pria tîrzîu“. Se mai citeau şi scrisori ale foştilor combatanţi sovietici cu invocări de genul: „Și acum mă mai dor rănile primite la eliberarea poporului frate de sub jugul fascist!“

România nu a fost atunci ocupată de sovietici, România a fost „ocupată de români“. Aşa a putut suna trista resemnare în care am căzut destul de repede, încă la începutul anilor ‘70. Graţie unei deşănţate utilizări a aparatului agit-propagandistic, iniţialul elan patriotic a fost continuu instrumentalizat pe fundalul temerii, întreţinute tot timpul, că ţara ne va fi invadată de ruşi.

Urmarea acelui nefericit 21 august, în ceea ce mă privește, a fost hotărîrea de a mi părăsi ţara. Am fost mulţi, din păcate prea mulţi toţi cei care ne-am hotărît la asta… Unii curînd, alţii mai tîrziu, pe căi şi cu destine foarte deosebite. 

Alexandru Cizek este clasicist și trăiește la Münster. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti, pînă în 1975. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Études sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Âge, Clermont-Ferrand, 1997.