Ultimul val imigraționist a de­clan­șat o mare emoție pe continentul nostru. A fost multă emoție, dar și multe întrebări. Cea mai importantă o consider a fi cea legată de măsura în care spațiul european va reuși să asimileze nou-veniții, dar fără a-și pierde identitatea, valorile. La prima vedere, cel puțin teoretic, răspunsul nu este dificil de dat. Da, Europa poate să asimileze acești oameni fără a-și pierde identitatea. Reversul ar fi intrarea într-un posibil proces de disoluție identitară. Cheia stă în măsurile și strategiile de integrare a nou-veniților, dar și în forța pe care o mai au valorile de tip occidental, în primul rînd pentru omul occidental. Cît de puternici mai sîntem în credințele noastre? Din acest ultim punct de vedere, momentul pare a nu  fi unul favorabil, fiind caracterizat, așa cum spune Paul Johnson, prin ascensiunea relativismului moral, declinul responsabilității personale, repudierea valorilor iudeo-creștine și, nu în ultimul rînd, convingerea arogantă că oamenii pot rezolva toate misterele universului doar cu propriul intelect… (O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, București, 2015, p. 761). De asemenea, dacă aceste strategii de integrare se vor baza în continuare pe fundamentul eronat al multiculturalismului, atunci rezultatul va fi cel nedorit, adică disoluția valorilor și pierderea identității. În același timp, trebuie să spunem că, în condițiile unor strategii de integrare aplicate corect, Europa avea și are nevoie de acest „aer proaspăt“. Este o condiție obligatorie chiar pentru păstrarea sensului și vitezei civilizației occidentale. Pare paradoxal ceea ce spun, dar stagnarea și saturația unei civilizații sînt procese mai periculoase chiar decît contactul cu nou-veniții și problemele pe care acest contact le ridică. Știm din istorie că echilibrul dinamic al unei civilizații nu este o stare pe care aceasta să și-o asigure prin sine însăși și că totul este sinteză, împrumut și devenire prin vecinătate activă. Chiar bazele capitalismului au fost puse într-un asemenea context, al vecinătății active, în Europa secolului al XVI-lea. Claude Lévi-Strauss ne ajută să înțelegem (prin intermediul lucrării sale Rasă și istorie, Editura Fides, Iași, 2001) acest mecanism de cooperare între rase și civilizații, folosit pînă acum de către omul occidental în favoarea civilizației noastre.

Înainte de orice dezbatere, trebuie să clarificăm conținutul noțiunilor de cultură și civilizație, precum și mecanismul specific de intercondiționare. Deși există și alte păreri, vom spune că înțelegem prin cultură totalitatea acumulărilor de ordin spiritual de care dispune o populație la un moment dat, iar prin civilizație totalitatea acumulărilor de ordin material de care dispune aceeași populație la același moment dat. Cultura este trăirea, reprezentarea, sufletul unui popor, iar civilizația reprezintă lumea uneltelor, a bunurilor și mijloacelor materiale. Cultura reprezintă gîndul, iar civilizația reprezintă unealta. Cultura este soft-ul mintal, acumularea de trăire, în vreme ce civilizația este acumularea de bunuri materiale. Orice civilizație, dimensiune materială, are la bază o cultură care o determină în mod fundamental. Culturi diferite nasc civilizații diferite. Sîntem diferiți în mod profund de orientali și de aceea civilizația noastră materială este diferită în mod profund de cea orientală. Dacă civilizațiile pot fi cuantificate în mărimea lor, culturile nu pot fi cuantificate cu aceeași ușurință. De aceea nu putem compara econometric culturile între ele, în vreme ce putem compara civilizațiile între ele. Comparațiile între culturi nu pot fi cuantificate matematic și nu ne putem exprima, fără a greși, că o cultură este superioară alteia. În schimb, ne putem exprima fără a greși că o civilizație este superioară alteia. Există culturi care pot determina și sprijini civilizații puternice, deschise, în mișcare, așa cum este civilizația occidentală, după cum există culturi care nu susțin și nici nu-și propun să susțină asemenea civilizații.

Revenind la Claude Lévi-Strauss, acesta arată că orice evoluție reprezintă un salt, o acumulare rezultată în urma unui proces de colaborare și sinteză. Astfel, culturile realizează, prin migrații, împrumuturi, schimburi comerciale și chiar războaie, coaliții care dau un rezultat de sinteză și colaborare. „Dar, așa cum am mai spus, nici o cultură nu este singură; ea se află întotdeauna coalizată cu alte culturi, și aceasta îi permite să realizeze serii cumulative. Probabilitatea ca între aceste serii să apară una lungă depinde în mod natural de durata și de variabilitatea regimului de coalizare.“ (Claude Lévi-Strauss, Rasă și istorie, Editura Fides, Iași, 2001, pp. 68-76) Prin „serii cumulative“ înțelegem reluarea unor cicluri de acumulare culturală, de-a lungul mai multor generații. O serie lungă presupune păstrarea în interiorul evoluției  a unei specificități,  a unui filon propriu, vizibil și determinabil. Este vorba despre așa-zisul pattern (ansamblul de aspirații umane), sau stil de viață, pe care o cultură nu-l poate împrumuta altei culturi fără a o distruge, adică fără a-i altera esența. Este important că autorul citat pune nivelul de colaborare la baza reușitei unei sinteze. Practic, „șansa ca o cultură să totalizeze acest complex ansamblu de invenții de tot felul, pe care-l numim civilizație, depinde de numărul și diversitatea culturilor împreună cu care elaborează – cel mai adesea involuntar – o strategie comună“ (op. cit., p. 68). Civilizația este rezultatul unor evoluții, dar la rîndul său și ea rezultă ca urmare a unei colaborări, a unui „parteneriat“ involuntar între civilizații și culturi diferite. Lévi-Strauss exemplifică cele afirmate cu Europa finalului de Ev Mediu care era un amestec de influențe și tradiții: greacă, latină, germanică, anglo-saxonă, arabă și chineză. Izolarea este marele dușman al evoluției și marea șansă pentru sărăcie și stagnare. Istoria cumulativă se deosebește de istoria staționară, prima fiind caracteristica societăților deschise, capabile „de a fi împreună“, iar cea de-a doua este caracteristica societăților izolate. „Nu există, deci, nici o societate care să fie cumulativă în sine și prin sine. Istoria cumulativă nu este proprietatea anumitor rase sau culturi care s-ar distinge astfel de altele. Ea rezultă mai degrabă din conduita lor decît din natura lor“ (op. cit., p. 71). Poate și de aceea, China a sfîrșit în înapoiere, iar comunismul, la fel. De fapt, este o demonstrație simplă, observabilă prin simpla privire în istorie, că izolarea duce la stagnare și alimentează stagnarea, iar o cultură, indiferent de potențialul pe care îl are de a dezvolta o civilizație,  poate rămîne în stadiul de nemișcare. „Singura fatalitate, unica tară care ar putea doborî un grup uman și l-ar împiedica să-și dezvolte pe deplin specificul, este izolarea“ (op. cit., p. 72).

Lumea occidentală este o sinteză a sintezelor, un rezultat al expansiunii economice și cauza în sine a noi expansiuni economice. Sigur, soluția este permanenta deschidere către nou și către sinteză a lumii capitaliste, numai că în acest joc, în care sînt aduși mereu jucători la masă, există pericolul “cu o scadență mai apropiată sau mai îndepărtată, al omogenizării resurselor fiecărui jucător. Și dacă diversitatea este o condiție inițială, trebuie să recunoaștem că șansele de cîștig devin tot mai scăzute pe măsură ce partida se prelungește“ (op. cit., p. 77). Șansa civilizației vestice stă deci în două condiții, și anume căutarea permanentă a noi actori pe care să-i aducă în jocul expansiunii economice și civilizaționale, și în același timp păstrarea pattern-ului de tip occidental și impunerea sa noilor veniți, cu o viteză cît mai mare. Multiculturalismul este un eșec, iar recunoașterea diversității nu poate fi nelimitată fără pericolul pierderii „sufletului“ occidental. Rezultatele sintezei nu trebuie să ducă la pierderea identității, pentru că astfel jocul nu ar  mai avea sens. Soluțiile propuse de către Lévi-Strauss se împart în două categorii. „Prima cere ca fiecare jucător să introducă în jocul său abateri diferențiale; acest lucru este posibil deoarece fiecare societate («jucătorul» din modelul nostru teoretic) se compune dintr-o coaliție de grupuri: confesionale, profesionale și economice, și deoarece miza socială este alcătuită din mizele tuturor acestor constituenți. Inegalitățile sociale s`nt exemplul cel mai frapant al acestei soluții. Marile revoluții pe care le-am ales spre exemplificare, cea neolitică și cea industrială, au antrenat nu numai o diversificare a corpului social, cum bine a remarcat Spencer, ci și instaurarea statutului diferit al fiecărui grup, în primul r`nd de natură economică“ (op. cit., pp. 77-78). Omogenizarea în zona economică superioară este un pericol pe care Lévi-Strauss îl sesizează în mod corect. O lume bogată și nediferențiată social, adică omogenizată în zona superioară economică, nu este de conceput fără a o decreta ca deja intrată într-un proces de degradare și decădere de ordin civilizațional. Al doilea remediu despre care vorbește Claude Lévi-Strauss „este în mare măsură condiționat de primul și constă în introducerea în coaliție, de bunăvoie sau cu forța, a unor noi parteneri, de data aceasta externi, ale căror «mize» să fie cît mai diferite de acelea ale primilor participanți la alianță“ (op. cit., p. 79). Ideea de bază este păstrarea elanului civilizator și a dorinței de a merge înainte, valori pe care o lume îndestulată le poate pierde în momentul în care ajunge la apogeu. În orice caz, subliniază autorul citat, „soluția constă în lărgirea coaliției, fie prin diversificare internă, fie prin cooptarea de noi parteneri; în fond, este necesar ca numărul de membri să tot crească, adică să se refacă din complexitatea și diversitatea situației inițiale. Dar este evident că aceste soluții nu fac decît să încetinească, provizoriu, procesul. Nu poate să existe exploatare decît în interiorul unei coaliții: între două grupuri, unul dominant, celălalt dominat, există contacte și se produc schimburi“ (op. cit., pp. 79-80).

Procesul de ansamblu de apropiere, sinteză și devenire este u­nul contradictoriu. Păstrarea di­ver­sității de ordin economic, de as­pi­rații economice, este cheia și finalitatea sintezei de ordin civilizațional. Este vorba despre păstrarea sănătății organismului  social prin păstrarea vitalității și dorinței de acumulare și creștere economică. Nu este de conceput un mod de viață omogen și nediferențiat. Adică este imposibil să ne imaginăm o societate în care toată lumea să trăiască bine și să rămînă sănătoasă la cap și la trup. Segmentarea socială și economică păstrează vie concurența în societate și împinge spre înainte proiectul social respectiv. Segmentarea socială și economică este chemată să asigure păstrarea valorilor și a vitezei de înaintare. Trebuie să spunem că, în condiții de globalizare a lumii, proiectul respectiv de sinteză și transfer poate căpăta și deține deja o dimensiune planetară. Procesul este în același timp și contradictoriu dacă vom ține cont de faptul că este definit de două tendințe majore. În primul rînd este vorba despre tendința de uniformizare și în același timp de un răspuns tot mai accentuat spre păstrarea identității culturale. Esențial este, așa cum spuneam, ca în toată această sinteză, lumea occidentală să nu se îndepărteze de la propriul pattern, de la propriile sale valori și propriul mod de a fi. Deși, trebuie s-o spunem, nimeni nu poate garanta o asemenea finalitate. Există trei potențiale rezolvări ale situației de contact cultural: cultura-gazdă (în cazul nostru, Occidentul) să-și impună pattern-ul, cultura de contact (în cazul nostru, cultura arabă) să-și impună ea pattern-ul sau să rezulte o sinteză originală, posesoare a unui al treilea pattern. Cheia în contactul cu ceilalți constă în educația obligatorie și laică a tuturor ce locuiesc acest spațiu, european, de geografie și cultură. În acest proces de ciocnire a culturilor nu există învinși și învingători. Pe termen lung și foarte lung, sinteza se va realiza în favoarea celor care au valorile mai puternice, afirmate și întreținute prin cultură, educație și religie. De aceea, revenirea la valori, în interiorul lumii occidentale, este un pas de făcut imediat și urgent, mai urgent decît construirea de garduri sau perfecționarea bombei atomice.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.