Şi ultima aniversare, să zicem: zece ani din 2006. Pentru mine, una, un an ciudat, nu neapărat bun: marcînd, însă, începuturi și sfîrșituri, și, chiar, începuturi ale sfîrșiturilor… În lumea de la noi, în general, bunăstare la maxim: anul boom-ului imobiliar și al creditelor cu nemiluita. În cinema, filme mai complicate, problematizante, cu soluții nonconformiste.

În anii 2000, ne-am remarcat mai dihai ca niciodată drept vajnici consumatori. Nu niște consumatori novici și neinițiați ca-n anii ’90, care gustau pentru prima dată o cola și un hamburger și se dădeau pe spate după aceea. Nici ca aceia care, ieșind pentru prima dată din țară, făceau poze extaziate cu vitrinele, autobuzele roșii și cabinele telefonice. Și nici asemenea celor care și-au pus primele termopane, de un alb strălucitor, primul parchet fals, imitație de stejar, și și-au făcut primele biblioteci și birouri din placaj.

Nu. Era epoca unui consum stilat, luxuriant, plin de opțiuni. Și de deschideri. Se putea mînca, în sfîrșit, în restaurante alambicate, fie ele italienești sau chinezești, unde apăruseră fructele de mare, de pildă. Se construiseră, de asemenea, apartamente luxoase și mult mai spațioase decît înghesuitele încăperi socialiste în care am copilărit. Se vehicula ideea de „living“, cu bucătăria la un loc, o încăpere imensă în care găteai și-ți primeai musafirii. Apăruseră rezidențele, celebrele cartiere de case identice cu un petic de grădină în față și altul în spate, prin toate suburbiile bucureștene: erau locul de formare a unei timide clase mijlocii. În străinătate, nu te mai mirai ca prostul cînd ajungeai, ci circulai, în mai toată Europa, ba chiar și în America, în condiții decente.

La film, evident, mergeam la mall. Mall-ul de început de ani 2000 (deși el s-a-nființat în 1999) era cel din Vitan. Mall-ul ăla a fost, dacă pot spune așa, locul meu de joacă și zburdat, în calitate de consumator. L-am bătut în lung și-n lat, îi știu toate cotloanele, toate magazinele foste și actuale, și, mai ales, toate sălile de cinema. La sfîrșit de ani 2000 (2009) a apărut un alt mall de care ne-am lăsat înghițiți: AFI Cotroceni, care, la început, mi s-a părut un labirint unde mă pierdeam ades, la propriu. Pseudo-lumea din mall era refugiul meu pentru depresia pe care lumea reală mi-o provoca din cînd în cînd.

Lumea călduță din mall, dar mai ales filmele. Care, de astă dată, nu mai erau atît de naive precum cele ale anilor ’90, ci mai alambicate. The Hours (Orele, 2002, Stephen Daldry, după romanul lui Mi­chael Cunningham) e una dintre revelațiile anilor 2000. Scena în care personajul interpretat de Julianne Moore, Laura Brown, pleacă de acasă, abandonîndu-și copilul și bărbatul, după o altă scenă rămasă, pentru mine, antologică (cea a tortului ratat), e una de cotitură în istoria momentelor de fericire domestică. La fel cea a micului dejun perfect din Revolutionary Road (Sam Mendes, 2008), după care personajul interpretat de Kate Winslet, April, se sinucide. Nici iubirea nu mai e atît de liniară ca altădată, ca-n filme gen Sleepless in Seattle (Nopți albe în Seattle, Nora Ephron, 1993), ci devine mai complicată, mai instabilă și mai trădătoare, ca-n Closer (Ispita, Mike Nichols, 2004), ba chiar criminală, ca-n Match Point (Woody Allen, 2005). Iar familia e o comunitate tolerantă, ușor boemă, dar – ce e mai important – solidară pînă-n pînzele albe, ca-n Little Miss Sunshine (Fiecare se crede normal, Jonathan Dayton, Valerie Faris, 2006). Într-o lume tot mai politic corectă (ca-n Crash, Povești din L.A., 2004, Paul Haggis). Cu varianta de iubire și familie neconvențională, dar fericită din filmul meu preferat, Juno (Jason Reitman, 2007).

În viața politică, încă părea că lucrurile stau bine, așa cum erau. În viața mea personală, în 2006 s-au prăbușit multe și au început altele care m-au repus pe o linie. Din păcate, tot atunci am aflat o veste gravă despre cineva din familie.

Dar toate au trecut și am mers înainte. Pînă în 2008, cînd toate au luat-o în jos. Pînă cînd am intrat în anii 2010, care au adus cu ei un alt mod de a privi lumea și alte întîmplări. Nu înainte, însă, de a fi întreprins călătoria vieții noastre în SUA, din frenezia Manhattan-ului trecînd prin muzeele și istoria din Washington, deșertul roșu și Marele Canion, prin Las Vegas, prin Disneyland-ul din Orlando, pe sub umbrelele din Miami și  sfîrșind pe dealul Hollywood-ului și în Beverly Hills.

Anul 2006 a fost unul al maturizării fără voie, în ce mă privește. Dar și al vieții consumiste la vîrf.