Deși aveam nouă ani împliniți, nu prea știam multe din ceea ce se întîmpla în jur, doar nervozitatea, tensiunea și vorbitul încet în casă îmi dădeau impresia continuă de frică și de îngrijorare fără a ști clar motivul. Frica supremă a tatălui era că și în România vor începe transporturile spre lagărele de exterminare în Polonia, așa cum se făcea cu înverșunare și precizie în Ungaria apropiată. Preocuparea principală a tatălui era să prindă Radio Londra BBC, al cărui jurnal începea cu primele patru note din Simfonia a V-a de Beethoven. Pînă astăzi mă gîndesc la asta cînd aud a V-a. Cu urechea lipită de aparat, căutam să prindem ceva despre situația războiului, știind că înfrîngerea Germaniei este inevitabilă, dar neștiind dacă noi o vom prinde încă teferi.

Zvonuri de toate felurile circulau zilnic, astfel se vorbea că ceva mișcă la București și, într-adevăr, deodată s-au întrerupt toate transmisiile la radio, anunțîndu-se că în curînd Regele Mihai I va vorbi tuturor. Tata stătea lipit de astă dată de Radio România, dar în afară de anunțul amintit nu se întîmpla nimic. În fine, vorbeşte Regele, ca de obicei greu de înțeles și monoton, dar e clar că România a rupt relațiile de alianță cu Axa, fiind de acum stat independent, și că războiul s-a încheiat. Niciodată pînă atunci, și nici după aceea vreodată, nu l-am văzut pe tata strigînd, dansînd, urlînd și plîngînd ca atunci, în timp ce cuvîntarea Regelui Mihai se relua necontenit. Ziua următoare, teroare totală: nemții în retragere bombardează cu ce mai au orașul, Von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste, s-a sinucis la București, dar Hitler nu accepta declarația regală. De frică, toți, inclusiv șeful Poliției și alți demnitari, au încercat să evadeze din Timișoara în munți. Tata a cumpărat o căruță plină cu prune, ele fiind aruncate în stradă, și noi, împreună cu mama și cu țiganul cărăuș cu doi cai, o luarăm spre Poiana Mărului, în munți. Șoseaua era plină cu căruțe, camioane și cîteva mașini, de parcă toată Timișoara mergea spre munți. Se suna alarma aeriană, de astă dată de frica bombardamentelor nemțești, şi noi ne ascundeam în porumb lîngă șosea.

În fine, la Poiana Mărului, cazați la un țăran, cu revolverul tatei mereu prezent pe masă. După cinci zile și nopți pline de frică se aude că Armata Roșie e pe drum către Caransebeș. Mama insistă să coborîm să vedem printre primii Armata Roșie eliberatoare, mama era mai la „stînga“ de atunci, tata nu prea se grăbea, în fine, coborîm toți trei cu drezina și mergem la restaurantul Pomul Verde, la Caransebeș, unde era deja plin cu miltari ruși, toți băuți, trăgînd aiurea spre frumoasa lustră din local. Soldații mă îmbrățișau cu drag, eu eram înfricoșat, tata nervos și mama fericită. Înapoi acasă, plin de entuziasm și bucurie, am intrat în perioada politică următoare, care, după căderea Guvernelor Rădescu și Sănătescu, a durat pentru mine, cu toate peripețiile cunoscute, pînă la ultima „evadare“ în 1959.

Astăzi, înotînd în lacul Wörthersee, mi-au venit toate astea în minte de parcă ar fi fost ieri.