Au trecut treizeci de ani de la Revoluția din decembrie 1989. I‑am marcat cum am știut mai bine, așa cum o facem de tot atîtea ierni încoace: parastase dezlănțuite în piața publică, emisiuni lungi cu invitați pregătiți să facă din efortul, curajul și sacrificiul celor din iarna lui ’89 motive numai bune de capete în gură date adversarilor politici sau pretexte pentru scenarii fantasmagorice de ronțăit cu o alună și o bere la crîșmă. Printre ele s-au strecurat cîteva încercări de filme documentare decente, portrete impresionante ale victimelor represiunii decembriste, momente de recunoștință publică dedicate celor care au pierit acum trei decenii.

Dar, dincolo de toate, unui incident – din punctul meu de vedere, inadmisibil – merită să i se acorde un moment de reflecție: Gelu Voican Voiculescu, un personaj ambiguu al revoluției, este agresat fizic de un participant la ceremoniile publice din Piața Universității. Un intelectual de marcă, cu o vîrstă venerabilă, a comentat astfel incidentul: „Cînd Justiția e șchioapă, cum să nu apară cîte o cîrjă care caută să o țină dreaptă? Un om cu sînge pe mîini a primit o cîrjă în cap: cîrja celor 30 de ani de așteptare exasperată“. Nu discutăm aici dacă domnul Voiculescu este vinovat sau nu de acuzațiile ce i se aduc în spațiul public, nici dacă prezența domniei-sale la ceremonii era una oportună. Nu discutăm nici biografia agresorului, dacă ea îi oferea circumstanțe atenuante sau nu. Vorbim doar despre o legitimare a violenței din partea cuiva care a trăit, aproape patruzeci de ani, într-un stat totalitar, pentru care violența și dorința de răzbunare au fost în mod curent arme politice. O reacție pur emoțională, încărcată de iritări, frustrări, neputințe, trăite de altfel de noi toți, de treizeci de ani încoace, timp în care am văzut țara confiscată de interese meschine, corupție, matrapazlîcuri și jocuri de culise murdare. Discursul acesta plin de resentimente devine din ce în ce mai vizibil în special în preajma aniversării revoluției. Generațiile care au înfăptuit-o sînt aceleași care o comentează, o judecă, o analizează. Sînt în același timp și victime, și martori, și procurori, și istorici, și comentatori, și investigatori. Poate că un pas sănătos ar fi să se retragă pe singura poziție care ar fi de folos pentru dialogul așezat, eficient: poziția de martor (victimă sau nu) al evenimentelor sîngeroase. Poate că ar fi nevoie, în spațiul public, de un alt tip de comentariu, lucid, detașat, rațional, neînvolburat de emoțiile și nefericirile trăite direct în vremurile grele. Poate că a venit timpul ca, în sfîrșit, tinerii noii generații, istorici sau cercetători, să fie îndemnați să își arunce o privire asupra mărturiilor, imaginilor, documentelor și să reflecteze. Ne-ar prinde bine.

Dacă ne preocupă, cum e și firesc, renașterea națiunii libere din decembrie ’89, atunci să investim în formarea și implicarea tinerei generații în deslușirea adevărului. Un Institut al Revoluției Române din Decembrie 1989, a cărui listă de cercetători științifici – dincolo de domnii Iliescu și Voican – nu e deloc convingătoare, nu pare soluția optimă. Ar fi, poate, de preferat un program de burse pentru liceeni sau studenți, program prin care să îi facem părtași la ceea ce a trăit România din 1945 încoace: un dialog de la egal la egal, în care nimeni să nu își aroge rolul de deținător al adevărului unic. Un dialog în care putem învăța unii de la alții, maturi de la tineri și tineri de la maturi, să punem întrebări esențiale, să ne stîrnim curiozitatea, să explicăm fără parapon și să decupăm detaliile cu adevărat importante, să ascultăm puncte de vedere diferite fără cîrje și fără jugulare însîngerate.

În fond, povestea revoluției și a anilor din jurul ei este o poveste care ne privește pe toți: este povestea care nouă, generațiilor vechi, ne-a construit biografia, iar lor, generațiilor tinere, le poate dărui rădăcini.

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: adevarul.ro