În vara în care s-a născut copilul meu, cum am mai scris, eram fericiți că urma un nou început: ieșise Convenția Democratică în alegeri și lumea părea să fie a noastră.

A și fost, într-un anumit fel. După ce copilul meu a luat stafilococul din spital și a trebuit să facă oxacilină din primele zile, s-a vindecat și am intrat într-un oarecare normal. Nu a fost ceea ce noi am numi azi normal. Dar a fost normalul primei veri din viața lui. Era o vară mai răcoroasă decît de obicei. Țin minte și acum momentul în care am ajuns în casa socrului meu, pe care crezusem că o renovasem. Da, nu mai avea gîndaci, camera copilului era proaspăt zugrăvită și conținea doar ce era necesar. Era luminoasă și spațioasă. Și mai era și cîinele ăla înțelept, Vasile, care stătea în fața ușii, ca și cum locul ar fi fost al lui de cînd lumea – și probabil chiar era.

Dar cam asta era tot. În afara de asta, se simțea o apăsare atît de înfiorătoare încît te dobora și, cînd te dobora, nici nu știai ce te-a doborît: mă trecea prin oase un frig fără liman. Frig ce s-ar fi putut ușor confunda cu frica. Erau, de fapt, totuna: habar n-aveam ce va urma, ce se aștepta de la mine și ce trebuia să fac. Lîngă mine era o ființă atît de vie și, în același timp, mitologică: un copil care mi se părea perfect, ca din aur. Senzația fragilității lui era atît acută, că aproape o simțeam ca pe o durere în propriu-mi trup. Dar ea nu era singura: se amesteca, pe de o parte, cu cea a slăbiciunii mele fizice, aproape epuizare, și, pe de alta, cu o enervare aproape cronică, pentru că nu mai exista nici măcar ideea de liniște, totul era o pîndă fără scăpare. La care s-a adăugat și neștiința mamei mele: cînd am întrebat-o ce e de făcut, ce facem acum, precum vulturii ăia tembeli din Cartea junglei, mi-a răspuns, simplu, că nu știe.

Încet, foarte încet, dîndu-ne dureros cu capul de pereți, am mai învățat cîte ceva. Totul anapoda, totul încercînd întîi imposibilul. De pildă, deși aveam pamperși, deși eram printre norocoșii care beneficiau de această simplificare majoră, am pus cîteva zile scutece din pînză, la sfatul nu știu cui. Apoi am fiert rufele vreo două zile într-un uriaș cazan, deși aveam o mașină de spălat nou-nouță, tot așa, că a spus nu știu cine, în mod absurd. Totul pe fondul unei case în care toate se prăbușeau: la un moment dat, s-a ars instalația electrică, de pildă. Ușa de la balcon era inaccesibilă, așa că trebuia sărit geamul ca să-ntinzi rufe. Apa caldă era în revizie vreo lună. Totul părea apocaliptic. Culminînd cu discuția pe care am avut-o cu o prietenă psiholog, pe care am întrebat-o, direct, în disperare de cauză: cînd nu mai depinde de tine copilul, cînd se termină sentimentul că trebuie să fii acolo necondiționat pentru el, alerta continuă și vinovăția îngrozitoare dacă n-ai fost pe fază vreun moment? Mi-a răspuns că niciodată.

Cred că momentul ăla, combinat cu un altul, în care copilul, altfel la locul lui, nu se mai putea opri din plîns, m-a zguduit și m-a adus la realitate. Mi-am spus că, din clipa asta, să fi avut bebelușul vreo lună, voi fi calmă, poate să vină și apocalipsa. Că n-o să-mi mai pierd cumpătul. Și așa a fost, deși nu au urmat clipe chiar pașnice. Dar le-am luat altfel și am început să simt vara.

Am simțit-o mai ales cînd am ieșit cu copilul meu în parc. Drumul pînă la parc nu era simplu, nu era chiar la o aruncătură de băț. Trebuia să străbați, inițiatic aproape, cu căruciorul imperfect o intersecție uriașă, în mijlocul căreia copilul își arunca de obicei șosetele. Momentul ăla, în care-și scotea cîte o șosetă ori un botoșel și le arunca, moment care a venit un pic mai tîrziu, ducea lucrurile în alt plan, într-unul ludic, diafan. Parcă aerul devenea mai ușor, parcă abilitățile de a te strecura prin intersecție se ascuțeau și nu te mai deranjau nici claxoanele disperate ale mașinilor, nici impolitețea crasă a unora. Nici gunoaiele, deloc puține, din drumul spre parc, pe care ajunsesem să le îndepărtez eu, ajunsesem să mă gîndesc cum să fac eu lumea mai bună, la propriu, pentru copilul meu.

Și cu atît mai mult cînd, nici nu mai știu vîrsta exact, dar țin minte perfect momentul – mama mea l-a observat –, copilul a zîmbit. S-a schimbat ceva radical atunci, aerul a devenit cu adevărat de vară, în ciuda dezastrelor casnice  care încă își urmau cursul, în virtutea unui haos prestabilit. Nu a mai contat într-atît nici că, într-o dimineață, ne-au luat foc tetinele puse la fiert (nu erau dispozitive fancy pe vremea aceea), nici că una dintre femeile care ne ajutau a făcut o criză în timp ce gătea ceva și dusă a fost, nici că alta a căzut destul de rău (dar a scăpat cu viață) în timp ce sărea geamul să întindă rufele. Lumina din vara aia a reușit, în cele din urmă, să dea iama și peste noi. L-a învăluit mai ales pe bebeluș, căpătînd o tentă aurie în jurul lui. Și apoi, pe noi, toți ceilalți din jur, cu o nuanță mai pală, dar existentă. Chiar și casa fostă a dezastrelor s-a poleit cumva în lumina unei veri ce se prefigura de durată.