Un om preistoric s-a întîlnit cu un alt om preistoric și s-au strîns unul în celălalt să-și țină de cald. După aia au inventat focul și încă și mai mulți oameni s-au strîns în cerc ca să nu le mai fie frig, să nu-i atace tigrii cu caninii ca săbiile, să spună povești și să prăjească bezele.

Indiferent de pandemii și fobii personale, am fost construiți să ne căutăm unii în alții. E simplu și complicat. Spațiul personal ar trebui să fie cam de un metru jumate, zic cutumele. Zilele trecute, în metrou, cu ochii paralizați într-un video marcat cu inimioare în care oamenii își pupă cîinii, iar cîinii răspund, urc  și mă sprijin în locul meu preferat – spațiul îngust dintre uși și îmbucătura vagoanelor. Prea aproape, se pare mult prea aproape de o domnișoară care mai are puțin și-mi dă în cap cu punga de la New Yorker pe care o are pe umăr. Mă retrag scheunînd interior.

O înțeleg, am invadat-o cu nesimțire, nici o explicație nu are sens, nici măcar video-ul ăsta drăguț cu cîinii. Căci și eu mă supăr cînd cineva la plajă aproape că își lipește prosopul de al meu cînd peste tot se întind metri întregi de nisip gol. Sau cînd lumea nu respectă ritualul complicat al rotirii șezlongurilor alăturate după soare și ne invadăm unii altora umbra. Sau cînd pe o terasă mare cu doar două mese ocupate altcineva alege să stea spătar în spătar cu tine. La muzee, cînd te trezești îngropat într-un super-grup de chinezi și ești sigur că apari în toate fotografiile pe care ei le fac necontenit la absolut orice: uite-mă, sînt fața încruntată în planul secund după fesa dreaptă de marmură a lui David, aceeași față nefericită care obturează cumva un colț din Răpirea Sabinelor, și iar, prinsă în mișcare, cu chipul estompat, șters cu guma și multiplicat în trei-patru, încercînd să mă retrag din fața unui cubist celebru și a DSLR-urilor. Eu, eu, eu în poze chinezești, imposibil de fotoșopat, pentru totdeauna în amintirile lor.

Stai în vîrful muntelui, te așezi să bei niște apă și te trezești înconjurat de un mega-grup cu care ajungi să dejunezi la comun. Măcar ei au pachet de excursie: ouț fiert, roșie și șnițel. Combinația preferată de tren, și nu mă încearcă nici o notă de ironie. Letal e atunci cînd sînt implicate și niște chiftele usturoiate în spațiu închis. Din care o doamnă amabilă te îmbie să iei. Nu vă ascund că toate mirosurile astea și solidaritatea temporară dintr-un vagon de tren îmi dau pusee de reală fericire. Gusturile, mirosurile, poveștile. Tot așa cum poftesc intens la mîncarea pe care o văd mîncată de muncitori sau de măturători pe stradă. Încetinesc cînd trec pe lîngă ei și mă uit hulpav la display-ul culinar: pate de ficat mîncat cu cuțitul din cutie, pîine proaspătă ruptă cu mîna, roșii, ardei și castraveți cu miros proaspăt, parizer ieftin și cîrnați uscați, brînză și eternul ouț fiert cu puturoșenia lui minunat de sulfuroasă. Dacă unul mi-ar întinde o felie de pîine cu parizerul pe ea, aș lua cu bucurie. Dar fiecare asumăm cumva că nu congregăm, că nu stăm la același foc, nu spunem aceleași povești, iar pierderea e doar a mea. Bine, fie, și a lor.

Ce entropii ne adună și ne destramă, habar nu am. Uite, plajele mult prea late din Mamaia înțeleg că au nemulțumit multă lume. Niște oameni în vacanță s-au trezit pierduți în mijlocul dunelor, neștiind spre ce să tragă: spre mare sau spre terasele mult prea îndepărtate? Spre apă sărată sau spre bere? E prima oară cînd am auzit de așa o dilemă și nu prea știu ce să fac cu ea. Pun pariu că vina e a olandezilor care au lucrat acolo și n-au luat în seama nevoia noastră locală de a fi mai aproape unii de alții. De a sări din mașină în apă și din apă pe terasă. Hotelierii se iau de păr cu autoritățile, se aruncă cu argumente din toate părțile, nisipul ăla nu mai e atît de fin, mergi o stație de autobuz pîn’ la malul mării și avem copii. La ultimul argument n-ai voie să crîcnești, pentru că o să rămîi singur. Exact cum ți-ai dorit.