Amintiri vii şi intense de la începutul asediului de la Sarajevo. Prieteni transformaţi în duşmani şi oameni dragi care părăsesc oraşul. De la incredibila idee că un război poate izbucni, pînă la tragica lui desfăşurare.

De cînd am citit că în urmă cu douăzeci de ani nici chiar generalul bosniac Jovan Divjak nu credea că războiul ar putea izbucni în Sarajevo, nu mă mai simt atît de idioată. Pentru că şi eu, la fel ca generalul, nu am luat în serios semnele prevestitoare şi avertizările de neconfundat. Nu le-am crezut, nu am vrut să le cred. Chiar şi a doua zi după primul atac asupra oraşului, între 5 şi 6 aprilie 1992, am continuat să am îndoielile mele. Şi la fel ca mine au gîndit atunci mulţi vecini, prieteni, colegi şi rude.

Sarajevo a fost atacat în noaptea de 5 aprilie 1992, cu intenţia de a fi împărţit în două. Toată acea noapte am fost puternic bombardaţi, o ploaie necontenită de gloanţe a lovit pereţii subţiri ai blocului modern de apartamente şi i-am putut auzi pe agresori strigîndu-şi unii, altora ordine ascuţite: „Pe aici!“, „acolo!“, „înainte!“, „înapoi!“. Dimineaţa ne-am trezit – un fel de-a spune – şi ne-am întîlnit cu vecinii ieşiţi afară din case. Unii erau încă în papuci, altora li se vedeau pijamalele pe sub haine, femeile erau în capot, nepieptănate, toate cu pungi sub ochi. Sentimentul comun a fost „Cum de îndrăznesc?“. Ne întrebam singuri de la ce arme proveneau cartuşele goale împrăştiate în jurul clădirii. Erau atît de multe că formaseră un covor de culoare gri-maro, una urîtă, chiar mai neplăcută lîngă rîu, unde erau prinse în iarba verde crudă, printre flori multicolore de ciuboţica-cucului. Ne tot întrebau unii pe alţii: „Ai văzut?“. „Ai auzit explozia de pe la ora două?“ Am ridicat cartuşe de pe jos, le-am examinat. Veterani din Al Doilea Război Mondial, cu mai multă experienţă, le-au întors în palme, clătinînd din cap.

Conversaţia s-a încheiat cu „Papci au făcut-o“ – laşii, sau criminali locali, care ar trebui găsiţi şi pedepsiţi. Ordinea trebuie restabilită şi apoi viaţa va continua la fel ca înainte. O oră mai tîrziu, de fapt toată lumea s-a întors la ceea ce, în mod normal, ar fi făcut într-o după-amiază însorită de sîmbătă: mama a plecat la cumpărături, tata s-a dus la local să-şi soarbă cafeaua şi să citească ziarul iar eu am mers în oraş pentru a mă întîlni cu prietenii. În următoarele zile din aprilie, atacurile, mai frecvente noaptea, au alternat şi cu împuşcături sporadice în plină zi. Primii jurnalişti străini au ajuns în oraş. Nu erau mai puţini confuzi decît noi, se învîrteau în grupuri în căutarea faptelor, a războiului. Unul dintre ei m-a sunat cerîndu-mi să-i fiu ghid. Trei dintre ei sosiseră prin Belgrad, cu o maşină închiriată.

Păreau că se joacă de-a războiul

Era greu să străbaţi oraşul. Era evident că oamenii erau dezorientaţi iar autorităţile scăpaseră situaţia de sub control. Peste tot erau puncte de control şi baricade ridicate de oricine dorise să le ridice. Uneori era vorba de vecini sau de oameni de pe o anumită stradă care încercau să se protejeze singuri în acest fel. Noi reguli fuseseră instituite în blocurile de locuinţe. Uşa principală se încuia iar locatarii făceau noaptea de pază cu schimbul. Numele au fost şterse de pe uşi şi de pe cutiile poştale. Nu voiam ca vreunii dintre noi să fie identificaţi şi să fim împărţiţi, voiam să stăm împreună, uniţi în apărarea caselor noastre şi a oraşului. Unele baricade erau păzite de grupuri de oameni tineri. Un astfel de grup ne-a oprit. Erau adolescenţi, unii înarmaţi cu arme vechi, alţii cu beţe. Manevrau acele beţe cu neîndemînare, neatenţi la ce fel de jucărie aveau pe mînă. Apoi, am observat cum îşi treceau o sticlă de rachiu de la unul la altul. Copiii aceia se jucau de-a războiul. Ne-au cerut actele.

Nu mă temeam de cine ştie ce simţăminte eroice, ci de simpla lor ignoranţă. Am fost destul de încurcată pentru că mă jenam de ei în faţa colegilor mei jurnalişti. „Cum Dumnezeu arătăm în faţa străinilor?“ mă întrebam enervată. Nu pericolul iminent, ci imaginea ţării mele mă supăra mai mult. Ne-au ordonat să coborîm din maşină. În acel moment am înţeles că vor s-o fure. Televiziunea din Sarajevo transmisese deja nişte ştiri despre gangsteri care dominau situaţia furînd tot ce putea. Cei trei jurnalişti dezorientaţi şi îngrijoraţi se uitau cînd la mine, cînd către tinerii înarmaţi care ne dădeau ordine. Nu înţelegeau limba, nu ştiau de ce fuseserăm opriţi şi nici ce se întîmpla. Le-am spus să rămînă aşezaţi, să nu părăsească maşina. Am ieşit să vorbesc eu cu copiii care ne opriseră. Am discutat în contradictoriu aproximativ 15 minute. Ei insistau ca toţi să coboare din maşină. În cele din urmă, am conchis să mergem împreună la un birou, un fel de post de comandă. Cîţiva tineri au urcat peste noi în maşină, aşa că am ajuns să stăm zece pe cele doar patru locuri. Alţii s-au suit pe capotă sau în spate, pe acoperiş. Conducînd în ritm de melc, am ajuns la comandament. Acolo era un grup de oameni mai în vîrstă care mie mi-au făcut aceeaşi impresie, că se joacă de-a războiul, în timp ce-şi pasau de la unul la celălalt o sticlă de rachiu. Doreau clarificări, puneau întrebări stupide şi, în final, îi băteau pe jurnalişti pe spate, în timp ce alţii ridicau degetele în semn de victorie, unul bîlbîia în engleză „friends, friends“ iar un altul punea întrebarea crucială: „N-aveţi o ţigară?“.

Un naţionalist din soiul cel mai rău

Ca jurnalist, mă simţeam datoare să-mi informez colegii despre cealaltă parte a poveştii: punctul de vedere al celor care ne atacaseră. I-am dus în Ilijaˇs, o suburbie din Sarajevo. Acolo sîrbii deţineau controlul, comandantul era prieten cu mine. Cel puţin aşa fusese pînă în ziua precedentă. Am făcut prezentările. Am observat că prietenul meu, un inginer fără vreo carieră specială, purta deja o uniformă, dar nu cea a armatei iugoslave, ci una sîrbească din Primul Război Mondial. Am schimbat cîteva cuvinte cu el, încercînd să-i explic situaţia dificilă din Sarajevo, dar mi-a tăiat-o scurt, spunîndu-mi: „Ştiu foarte bine, vorbesc în fiecare zi direct cu Belgradul“. Nu doream ca prezenţa mea să condiţioneze replicile prietenului-comandant, aşa că i-am lăsat pe jurnalişti singuri cu el. După aproximativ o oră, aceştia au ieşit din birou: erau şocaţi ca şi cum tocmai ar fi coborît dintr-un montagne russe şi nu se simţeau prea bine. Unul dintre ei m-a întrebat: „Acest om e într-adevăr prieten cu tine?“. Am răspuns că da, fără să înţeleg motivul real din spatele întrebării. „E un naţionalist din soiul cel mai rău. Vă va extermina pe toţi.“

Războiul începuse

Bombardamentele au devenit mai puternice, împuşcăturile pe timp de zi mai dese, avioanele militare zburau jos spărgînd bariera sonică. Încercau să ne sperie. Curînd, în magazinele alimentare n-a mai rămas nimic de cumpărat. În pieţele de fructe şi legume erau tot mai puţine produse. Vremea era, în mod ironic, cît se poate de frumoasă. De ani de zile nu mai fusese aşa frumos la Sarajevo, în aprilie, ca în acel an, 1992. În loc să ieşim la plimbare, să ne bucurăm de primăvară, petreceam tot mai mult timp închişi în casele noastre şi chiar în noi înşine, în tăcere, îngrijoraţi. Din cauza fricii, nu pronunţam cu voce tare ceea ce devenise evident: războiul începuse. Chiar şi în interiorul caselor noastre, nu vorbeam despre principala problemă care ne interesa. Ne gîndeam la asta, dar nu ne expuneam îngrijorările. De frică, pentru a evita ghinionul, speram că nu era adevărat, că v-a trece repede şi că suspiciunile noastre aveau să se dovedească nefondate. În lipsa ştirilor şi a explicaţiilor oficiale, se răspîndeau zvonuri. Ceea ce părea improbabil cu o zi înainte, se confirma la TV o zi mai tîrziu. Cetnicii, naţionaliştii sîrbi, erau în barăcile Armatei Naţionale Iugoslave (JNA) de jur-împrejurul oraşului. Numărul celor care fugeau din Sarajevo creştea. Liniile de tren fuseseră blocate cu cîtva timp în urmă. Oamenii reuşeau să scape cu automobilul, cu autobuzul sau pe jos. Aflasem că Mladen plecase, că Emir îşi trimisese soţia şi copiii într-un loc sigur, că Milena fusese chemată la Belgrad, că Snjezˇana se dusese la vărul ei din Muntenegru, cu toată familia. „Doar pentru cîteva zile, pînă cînd situaţia o să se îmbunătăţească“, ne spusese vecinul nostru Vlatko, lăsîndu-ne cheile de la apartamentul său şi adăugînd: „frigiderul e plin de mîncare, dacă aveţi nevoie...“

Ca la fuga din Saigon

Era deja sfîrşitul lui aprilie, trebuia să mă întorc la Belgrad. Concediul pe care mi-l luasem „doar pînă cînd lucrurile vor reveni la normal, odată ce neînţelegerea va fi fost clarificată“ era încheiat. Aeroportul se afla sub control sîrbesc, doar anumite avioane aveau liber la aterizare. Nu te puteai apropia de el. De la aproximativ 5 kilometri depărtare deja vedeai mulţi oameni disperaţi care încercau să scape. Familii întregi se adunaseră acolo sperînd să se poată îmbarca într-un avion. Destinaţia nu conta, singurul lucru pe care-l doreau era să scape din Sarajevo, oraş care, pe zi ce trecea, devenea tot mai periculos. Mulţimea presa cordoanele soldaţilor sîrbi care păzeau pistele de aterizare. Aveam o legitimaţie de radio şi televiziune, una sîrbească. M-a ajutat să-mi obţin un loc într-un avion, un Boeing special fără locuri, aşa-numitul Kikas, după numele patriotului croat care l-a cumpărat şi l-a trimis în Croaţia plin cu arme. Fusese confiscat de JNA şi era folosit pentru transportul refugiaţilor civili. Ne-au încărcat într-un autobuz din centrul oraşului, după ce ne-au controlat cu grijă documentele. Escortat de poliţie, autobuzul a rulat către aeroport. Eram adesea opriţi, şoferul trebuia să arate permisul, după care ne continuam drumul. În apropierea aeroportului, autobuzul a fost practic înghiţit de mulţimea care dorea să fugă. Nu ne mai puteam mişca, eram înconjuraţi. Tensiunea era incredibilă atît pentru noi, cei din interior, cît şi pentru cei care împingeau de afară. Încercau să intre şi ei în autobuz, ca fiind singura cale de a ajunge la aeroport, salvarea. Mulţi strigau, ameninţîndu-ne, lovind autobuzul, cîţiva s-au agăţat de marginile ferestrelor, erau mame care-şi ridicau copiii către ferestre, rugîndu-ne să-i luăm măcar pe ei la bord. Înăuntru, unii ţipau, alţii speriaţi îşi acopereau ochii cu mîinile ca să nu vadă asemenea scene, alţii se ghemuiau de ruşinea privirilor oamenilor disperaţi de afară sau pur şi simplu ca să se protejeze. Mă simţeam ca şi cum aş fi trăit una dintre acele scene de la părăsirea în masă a Saigon-ului, înaintea atacului final din timpul războiului din Vietnam, scene pe care le văzusem într-un documentar. În cele din urmă, autobuzul a reuşit să treacă şi s-a oprit chiar pe pistă, la scara avionului. Încă şocaţi de ce văzuserăm, ne-am dat jos şi ne-am repezit spre avion. În spatele meu era o femeie gravidă pe care am lăsat-o politicos să treacă înainte. Cînd să intru şi eu, însă, omul care supraveghea intrarea a spus: „E plin. Nu mai e nici un loc acolo“. Nu-mi venea să cred şi am început să mă plîng. Avionul era atît de mare că mi se părea imposibil să nu mai fi rămas un loc pentru o singură persoană. I-am arătat legitimaţia de jurnalist. Omul m-a lăsat să arunc o privire înăuntru: era arhiplin, toţi se înghesuiau pe jos, ca sardelele din conserve. În toaletă erau trei adulţi şi un copil care fusese aşezat pe chiuvetă şi nu mai era loc nici cît să arunci un ac. Am renunţat.

Am părăsit Sarajevo în aceeaşi seară cu un avion mic militar care adusese medicamente de la Belgrad. Din fragilul şi instabilul aparat de zbor am putut auzi exploziile şi împuşcăturile din oraşul pe deasupra căruia zburam. Acest zgomot avea să-mi răsune în urechi pentru următorii patru ani, asediul de la Sarajevo a durat 1472 de zile – cel mai lung asediu din istoria modernă a Europei.

Azra Nuhefendic este scriitoare şi jurnalistă de origine bosniacă, trăieşte în Italia şi a primit numeroase premii pentru jurnalism, inclusiv un premiu special pentru reportajul despre Revoluţia din 1989 din România. 

Text preluat din Osservatorio Balcani e Caucaso
http://www.balcanicaucaso.org/eng/ Regions-and-countries/Bosnia-and-Herzegovina/That-April-in-Sarajevo-115112 

traducere de Andrei Manolescu