Cînd am ajuns în Ibiza, mă așteptam să fiu strivit de o gloată uriașă de indivizi euforizați, să fiu făcut una cu insula de nesfîrșite cohorte de exaltați abandonați instinctelor primare și feluritelor licori și substanțe pe care le caută la noi DIICOT-ul, să fiu asurzit de vacarmul unei fîșii de pămînt plutind într-o derivă extrasenzorială în insomniaca Mediterană, pe scurt, credeam că aterizez în plin dezmăț, ca un Faust ce își găsește în sfîrșit Iadul preferat. În mai puțin de o oră, reveria dionisiacă, plină de expectative aventuroase și mînjite de presupoziții, mi-a fost făcută țăndări: Ibiza Town, capitala insulei, se înfățișa, pe orice străduță aș fi apucat-o, ca o stațiune depopulată de pe litoralul românesc, care emana un iz pregnant al deceniului nouă, pe vremea cînd eu abia aveam cîțiva ani. N-am pomenit gloate gălăgioase, mașini decapotabile cu bașii revărsați pînă-n zare, ținute provocatoare, agitație și larmă, ci străzi aproape pustii, restaurante care nu serveau pentru două-trei ore după-masa, fiind siesta, și fiind și duminică pe deasupra, magazinele alimentare erau zăvorîte, în timp ce omniprezentele non-stopuri de la noi erau acolo complet inexistente. Întreaga insulă părea că respiră un calm mediteranean, o torpoare lipsită de griji și indiferentă la agitația planetei.

Prietenul care m-a întîmpinat și m-a găzduit locuiește în Ibiza de şase ani, timp de aproximativ şase luni, cît durează sezonul turistic. E fotograf în baruri, la petreceri pe plajă și la petreceri private pe vase. Sintagma „fotograf în Ibiza“ sună bine, dar, deşi realitatea e mult mai puțin glamourous, prietenul meu e mulțumit. Îmi confirmă prima impresie: Ibiza nu e despre petreceri dezlănțuite, destrăbălare generală, droguri, cluburi omniprezente, extravaganță și toate celelalte clișee care se vehiculează. Există, bineînțeles, dar într-o pondere mult mai restrînsă. Adevărata identitate a insuliței cuprinse în Insulele Baleare este mai complexă. Denumită Eivissa în dialectul catalan local, Ibiza a fost colonizată de fenicieni în anul 645 î.Chr. și transformată în port. Ibiza Town este patronată și acum, de la înălțime, de colina pe care se găsește Dalt Villa („orașul vechi“) cu cetățuia din vîrful căreia Ibiza se întinde, în toată splendoarea ei sălbatică, și de pe care e vizibilă și insula Formentera, alături de care formează Insulele Pituitare. O plimbare prin cetatea-orășel (încă locuită) aduce aminte de Sighișoara prin atmosfera carnavalescă, puzderia de standuri cu mîncare și articole handmade, pantele abrupte și gangurile înguste. Orașul, în sine, exclude orice fel de opulență și pare încremenit în propriul ritm desprins de tiparele obișnuite.

Orașul în care locuiește prietenul meu fotograf este al doilea ca mărime de pe insulă și e cunoscut drept Sant Antoni de Portmany (în catalană) sau San Antonio Abad (în castiliană). E situat în cealaltă parte a insulei, dar distanța de 16 km e lesne de străbătut dacă dispui de mașină. Deși autobuzele sînt o opțiune în Ibiza, fără autoturism personal te simți incomodat. Infrastructura leagă principalele așezări umane de pe insulă, dar mare parte din ea rămîne un teritoriu sălbatic, care absoarbe de departe ecourile petrecerilor și a prezenței umane și le neutralizează. O bună parte din insulă, alături de ruda sa, Formentera, sînt listate în patrimoniul UNESCO, prin urmare își vor conserva aspectul.

Cea mai mare parte a celor aproximativ 38 de ore pe care le-am petrecut pe insulă s-au consumat în San Antonio Abad, al cărui nucleu e reprezentat de un monument intitulat simplu, Oul, care, conform legendei locale, ar marca locul de naștere al lui Cristofor Columb. Aspectul urban e similar cu cel din Ibiza Town, doar că are un aer mai turistic, poate și datorită plajei și promenadei care se întinde pe tot parcursul portului. Clădirile sînt în general albe, cu ferestrele vopsite în verde sau albastru intens, pe alocuri scorojit, dar nu mai puțin pitoresc. Nu am reușit să găsesc nici o toaletă publică în zona centrală și nu am văzut nici prea multe magazine alimentare.

Nu am auzit vorbindu-se românește în plimbările mele, dar am cunoscut seara suficienți compatrioți care lucrează acolo și care mi-au spus că ar constitui a doua cea mai mare minoritate de pe insulă. Cei mai mulți dintre români lucrează ca barmani și bucătari. Unii s-au plîns că au fost discriminați datorită naționalității, că sînt tratați ca niște slugi, că lucrează pe salarii mizerabile și sînt desconsiderați în ciuda competenței lor. Ce-i drept, sînt abia la început, speră ca lucrurile să se redreseze. Alții nu s-au plîns. Un tînăr mi-a spus că e de opt ani pe insulă, ajunge în România cel mult două luni pe an și că nu s-ar mai întoarce de tot. Viața în Ibiza l-a cucerit și nu se plictisește niciodată.

Pe terasa barului în care ne aflăm răzbate o muzică proastă, un remix inferior al unui hit semiuitat al anilor ’90, dar nu mă plîng: halba de bere costă 3 euro, un preț mic pentru Ibiza, iar de astfel de spelunci insula nu duce lipsă. Românul amorezat de Ibiza îmi ascultă impresiile și mă asigură că, de la finalul lunii mai încolo, peisajul se va umple de turiști. Cluburile „alea tari“ se găsesc în zone mai izolate, sau anumite plaje, el mi-a recomandat Plaja d’en Bossa, mi-a spus că trebuie să stau acolo cîteva luni ca să prind pulsul, apoi pulsul mă va prinde pe mine și nu voi mai scăpa de el. Voi fi una cu Ibiza. Între timp, prietenul meu fotograf interacţionează cu clienții şi îi pozează. Aceştia sînt mulțumiți. Berea de 3 euro le menține dispoziția la cote înalte. Temperatura exterioară nu e cea mai bună, dar nimeni nu dîrdîie. Nu se aud de nicăieri bașii boxelor puse-n trepidații de DJ faimoși care umplu panourile publicitare de la marginea șoselelor, dar orice s-ar auzi și orice s-ar vedea, e tot Ibiza, adică o legendă insulară care cutreieră Internetul și mentalul colectiv și atrage lumea spre un miraj de sunet, nisip și apă translucidă.

Mi s-a dus de mult bronzul celor trei ore petrecute pe micuța plajă intimă situată între stînci, unde n-am văzut pic de mizerie, n-am auzit zgomote deranjante, nu m-a călcat nimeni din greșeală și unde soarele sidefa nisipul de sub stratul de apă clar și subțire, dar mi-a rămas întipărită-n piele senzația de neastîmpăr de a descoperi misterul insulei pe care simt că n-am înțeles-o cu adevărat. Am vrut să îmblînzesc Ibiza, dar m-a îmblînzit ea pe mine încă înainte să-i ghicesc contururile. Ceea ce e bine, în fond. Mă văd deja făcîndu-mi, într-un viitor nespecificat, dar cert, bagajele și luînd-o cu satisfăcută obediență înapoi spre ea, cea care întoarce unora un obraz sălbatic, iar altora unul catifelat. 

Andrei Vornicu este jurnalist.

Foto: A. Vornicu