1989 a fost, pentru mine, în toate felurile, un început. Aveam 21 de ani și, practic, îmi începeam viața. Habar n-aveam însă că, pe lîngă dramele mele personale, care pe atunci îmi păreau esențiale, urma și un cu totul alt început, pe un plan dincolo de controlul meu. Habar n-aveam că urma să fac parte din istoria cea învolburată despre care citisem în manuale sau despre care povestea bunicul meu, care făcuse războiul la Odessa. Cea în care se trage și se moare, printre altele.

Era ceva în aer în anul acela, ceva care cerea schimbare și acțiune. Ceva care mă făcuse pe mine, una, cel puțin, să am o mai mare doză de curaj decît oricînd: să plec de acasă – unde nu mă mai simțeam acasă – cu chirie într-un demisol. Să-mi asum o cameră înghesuită, dar foarte călduroasă, în care totul se construia pe pereți și pe geamul căreia intrau, din cînd în cînd, pisici. Care avea o baie comună sub forma unui cazan cu o stropitoare și un reșou, comun și el, pe post de bucătărie.

În camera aia mi-am adus tonele de buchete, cele două seturi de cearșafuri, roz și bleu cu floricele, lampa galbenă cu lumină difuză de la Fondul Plastic și cele două mixere identice pe care le-am primit la nuntă. Căci da, în anul acela m-am și măritat. Cu proaspătul soț ne-am început menajul cu cartofi prăjiți pe reșoul comun și cu sufertașe în oale mici de la bunica mea. Și cu foame, de multe ori, care fie ne-mpingea spre cantina Arhitecturii unde, student fiind, puteai mînca ieftin, fie ne sădea-n mințile necoapte impulsuri criminale, precum un atentat asupra cartofilor sau brînzei gazdei depozitate în cămară.

În ’89 totul se agravase. Realitatea se dovedea mai tare decît utopiile, care pur și simplu păleau neputincioase. În casa în care, atîția ani, visasem la cai verzi pe pereți, descoperisem că nu se mai putea trăi. De mîncat devenea tot mai greu, creveții vietnamezi care se mai găseau în alimentare nu erau o rezolvare. Îmi rămăseseră prăjiturile mele de la cofetării, numai că Ceaușescu, chiar în decembrie, cred, după ultimul congres, mi le-a luat și pe astea: la cofetăriile mele din centru, ultimul bastion al unei vieți cu aparențe normale, „băgase“ produse Gospodina, în accesele lui de alimentație „rațională“. La Ambasador mîncam fasole bătută în loc de tort glacé, în decembrie ’89…

Nici la facultate (de Limbi Străine, în București) lucrurile nu stăteau mai bine. Domnul Fischer, profesorul meu iubit de latină, unul dintre puținii aleși care nu făcuseră vreodată compromisuri și care-și văzuse de treaba lui într-un mod exemplar, fusese îndepărtat forțat sub pretextul vîrstei pensionării, cred. Și studenții se revoltaseră. Nu în sensul de azi al cuvîntului, ci mai curînd în cel al unei solidarități cu dl Fischer și al unor întrebări care începuseră să forfotească mai cu zgomot decît pînă atunci. 

De altfel, la facultate, unde doar orele de latină erau o oază, începusem să simt sistemul care-și arăta colții pe sub aparența benignă a vîltorii academice și a efervescenței colegiale. De la frigul îngrozitor din amfiteatre la conflictele „de clasă“ între cei care aveau sandvișuri cu mușchi file și cei care nu, pînă la conștientizarea stigmei mele în regimul de atunci. Stigmă de care nu eram cu nimic vinovată, care era o tîmpenie, în logica de azi, dar care atunci mi-a fost o tinichea de coadă, deși aveam doar 20 de ani: faptul că aveam o soră „fugită“ în Australia mă făcuse, de mică, persona non grata. Eram pe o listă neagră și nu puteam ieși din țară nici pînă la bulgari. De asemenea, cînd să mă mărit, viitorii mei socri au avut mari îndoieli în ceea ce mă privea: aveam dosar prost… Dosar care mă făcuse să scap de racolarea în PCR, în care fuseseră primiți, cam de prin anul doi, mulți colegi de-ai mei cu note mai mici.

Pe 21 decembrie 1989 eram în Universitate, la etajul al treilea, la un examen de estetică. Era un examen pentru care mă pregătisem serios, îmi plăcuse materia în mod special. Învățasem pentru examenul ăsta ca niciodată: era un nou început, era, îmi spuneam eu, sfîrșitul zbuciumului și reașezărilor. De acum încolo, în demisolul meu cît un pat, urma să mă repun pe scos cuvinte la latină și să fiu, iar, o studentă model, cum i-ar fi plăcut domnului Fischer.

Cam tocmai după ce-mi turuisem subiectul la examenul de estetică și luasem 10, au început să se audă vuiete din stradă. Și o bubuitură. Legendara  petardă. Însoțită de huiduielile la adresa lui Ceaușescu care încerca degeaba să mai mituiască oamenii la celebrul miting. Începuse revoluția. Era o frumoasă și însorită zi de decembrie 21. 1989.

Ce a urmat de atunci încolo, pe 21 decembrie, a fost ca într-un vis. Voi povesti în alt articol. Știu însă că ziua de 21 mi-a schimbat viața, mi-a dat o viață. Iar cei care au luptat și au murit atunci și cărora le voi fi mereu recunoscătoare sînt eroii mei, eroii noștri. Și nu e nimic nelalocul lui ori prea patetic în a-i numi așa, în a-i așeza la locul ce li se cuvine. Și, mai ales, e esențial să restabilim adevărul despre morțile lor. Fără speculații, supoziții și presupuneri.

Foto: adevarul.ro