Cînd am început facultatea („de Limba şi Literatura Română“ – aşa se numea pe atunci), în 1980, erau la modă semiotica, structuralismul şi – de fapt – toate perspectivele ceva mai „tehnice“ şi „ştiinţifice“ asupra textului. Sigur, frecventam şi „eseistica“, şi istoria literară „tradiţională“, şi critica „intuitivă“, şi altele, dar eram destui cărora le plăcea să simtă mai degrabă mirosul de creier ars al încercării de a pătrunde „sistematic“ tainele poeziei, decît să brodeze lejer şi impresionist asupra „frumuseţii“ textului. În generaţia mea, marile probe de bravură intelectuală şi studenţească erau date de frecventarea Cercului de Poetică al facultăţii (pe care îl coordona profesorul Ion Coteanu), căci – ni se părea nouă, cîtorva novici din anul I – nu oricine pricepea subtilele chestiuni care se dezbăteau straşnic acolo. Iar protagoniştii Cercului erau colegii mai mari, din anul IV (între alţii, Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin Andrei-Mihăilescu – deveniţi, între timp, excelenţi profesori şi, pentru studenţii de azi, foarte cool). La dezbaterile de la Cercul de Poetică, după treceri savante prin citate din Greimas, Eco, Lotman şi alţi monştri sacri ai semioticii mondiale, aproape că leşinam de plăcere cînd discuţia ajungea la o „dilemă“ sintetizată, formalizată şi-napoi la lume dată de vreun coleg mai mare (sau chiar de un ilustru absolvent repartizat între timp în învăţămînt, care frecventa în continuare facultatea pentru a rămîne în contact cu „luminile gîndirii“): „Dacă am stabilit că scaunul este text, atunci putem spune că piciorul scaunului e tot text?“. Ne suceam minţile pentru a înţelege, atunci, analize şi teorii cît mai sofisticate şi, mai ales, ne chinuiam să citim chestii „de ultimă oră“. Era greu – căci la începutul anilor ’80, cînd naţional-comunismul lui Ceauşescu devenea tot mai aberant, nu prea se mai traduceau cărţi străine. Aşa că mîncam pe pîine consistenta antologie Poetică şi stilistică. Orientări moderne publicată de Mihail Nasta şi Sorin Alexandrescu în 1972 (între timp, amîndoi emigraseră, aşa încît cartea trecuse la „interzise“) şi tot ce se mai găsea. Iar cînd s-a anunţat că va apărea în limba română Tratatul de semiotică generală al lui Umberto Eco, am ţopăit de nerăbdare să ni-l cumpărăm (deşi, necopţi intelectual cum eram, mai degrabă ne stîlceam minţile în înţelegerea unor pasaje cam prea „tehnice“...). Nu ştiu dacă nu era, din partea noastră, şi o formă de mic snobism juvenil sau de strădanie de a fi à la page, dar în vremurile acelea tot mai închise ni se părea întru totul necesar să „ieşim“ din orizontul închis al „epocii de aur“, căutînd să ne ţinem la curent cu noutăţile „de afară“. Cît şi cum puteam.

În acest peisaj descris aici succint, exista un personaj foarte admirat printre noi, studenţii la filologie „dedaţi“ semioticii şi teoriilor trendy (pe atunci nici nu cunoşteam cuvîntul...). Era Solomon Marcus. Din Poetica matematică (pe care o aveam în bibliografie la cursul de Teoria literaturii) am învăţat multe despre limbajul poetic. Dar, dincolo de asta, eram plini de admiraţie faţă de destinul internaţional al cărţii: tradusă în SUA şi în alte ţări, o regăseam citată în lucrările unor iluştri autori străini. Ni se părea că, iată, avem şi noi un autor care stă pe acelaşi plan cu marile nume din alte ţări, care „străpunge“ bariera, care aduce în lume ceva nou. Ni se părea că avem de-a face cu un savant adevărat, clar şi sistematic, într-o lume de literaţi „impresionişti“.

Semiotica, între timp, nu mai e ce-a fost (dar a lăsat urme consistente!), iar studenţia noastră a rămas în urmă, cu modele ei cu tot. Doar Solomon Marcus a rămas acelaşi: un savant adevărat, dar în acelaşi timp un om fermecător şi firesc. Sigur, „la bază“ e matematician, dar, de fapt, e inclasabil. Ideile sale sînt relevante şi utile în multe domenii, curiozitatea sa intelectuală nu are graniţe (Andrei Pleşu: „de-o viaţă, asta face – încearcă să creeze punţi într-o lume de insule“). Editura Spandugino a publicat de curînd două volume excepţionale: Întîlniri cu/Meetings with Solomon Marcus, în care profilul complex, dar în acelaşi timp extrem de firesc al profesorului este pe deplin pus în valoare. Volumele conţin un „amestec“ de texte diferite – de la cronici la cărţile sale pînă la evocări amicale, de la un soi de „referate“ pe teme de matematică pînă la relatări ale foştilor studenţi. Dar tocmai asta dă farmec şi consistenţă volumelor: sînt peste 450 de contribuţii scrise de matematicieni, filozofi, lingvişti, istorici, medici, economişti, sociologi, scriitori etc. Din toată lumea. Simpla parcurgere a listei de nume e semnificativă: e acolo o întreagă elită ştiinţifică şi culturală care vorbeşte, firesc, despre bucuriile şi satisfacţiile de a-l fi cunoscut pe acest personaj unic al istoriei noastre intelectuale. Editura Spandugino a săvîrşit un act rarisim în spaţiul nostru cultural: fără fasoane „omagiale“, ne-a restituit cu eleganţă o biografie intelectuală de mare clasă.

Ca să închid cumva bucla deschisă cu evocarea studenţiei, adaug că, astăzi, cînd avem acces la toate cărţile lumii şi cînd trăim într-o societate liberă (deci, practic, putem în sfîrşit cunoaştem, ne întrebăm şi să găsim răspunsuri), profesorul Solomon Marcus e, în continuare, fermecător, plin de vivacitate şi – în felul său – nonconformist. Are idei substanţiale despre sistemul de învăţămînt (care omoară creativitatea şi curiozitatea intelectuală), merge la Garantat 100% alături de Neagu Djuvara şi e absolut simpatic şi memorabil, iar discursul său de recepţie la Academie („Singurătatea matematicianului“) circulă „viral“ pe Internet şi devine subiect de discuţie pe bloguri. (Găsiţi "Singurătatea matematicianului" în format pdf, editat de Liternet, aici.) Trimite la Dilema veche un articol scris „în joacă“ („Cine e pe bancnota de 10 lei“) şi articolul cu pricina încasează cu nemiluita „like“-uri pe Facebook (şi - deocamdată - peste 9.000 de cititori pe dilemaveche.ro).

Dacă aş fi student azi, probabil aş spune că profesorul Solomon Marcus e cool. Şi sînt sigur că ar înţelege mai bine decît oricine ce înseamnă asta.