„În copilărie ne jucam ore întregi pe stradă pînă noaptea tîrziu. Nu aveam «activităţi»; ne jucam cît puteam şi pînă ne strigau în casă de vreo trei ori. Aici, la Montréal, copiii nu prea se joacă pe stradă. Ei au «activităţi»; transportaţi cu maşina în funcţie de orarul părinţilor, au un aer epuizat şi plictisit.

În România stăteam ore întregi la taifas cu colegii, cu prietenii, şi nu aveam impresia că pierd timpul. La Montréal toată lumea se grăbeşte, nimeni nu are timp de pierdut. Timpul este liniar, tăiat în tronsoane ca o linie ferată. Se gestionează bucăţi mici şi mari: agenda zilei, agenda lunii, agenda anului. Cînd ai o întîlnire, precizezi şi cît o să dureze. Adulţii sînt stresaţi că timpul fuge; bătrînii îşi planifică activităţile, dar sînt mai obsedaţi de a părea tineri decît de activităţile lor. Nu prea există «a avea timp» şi cînd vine boala sau moartea, «activităţi» care nu figurează în agendă, evenimentele sînt trăite ca un fel de eşec personal.“

Este un pasaj din Exilul. Viaţa în fragmente, volumul Ginei Stoiciu, apărut de curînd la Polirom. Mă regăsesc în el ca într-un exil interior. De fapt, acesta şi este unul dintre farmecele confesiunilor Ginei Stoiciu, pentru care „exilul“ nu mai este neapărat politizat şi nici pur şi simplu un blestem, un destin frînt, ci o altă perspectivă asupra vieţii. Comparaţiile aici – acolo, acum – atunci sînt, astfel, unele mai degrabă existenţiale, prefaţate permanent de fragmente de înţelepciune de pretutindeni şi din toate timpurile. Micile anecdote biografice sînt puse şi ele, cel mai adesea, într-o astfel de perspectivă. Precum următorul fragment aparent anodin, întrupînd, ca să spun aşa, comentariul general de mai sus:

„De mulţi ani merg la un club de gimnastică, dar nu stau cu foaia de exerciţii în mînă; prefer să mi le fac în ritmul şi în ordinea mea. Mă feresc de cursurile în grup, dar le privesc de la distanţă şi mă distrez. Îi aud pe antrenorii care strigă în ritmul muzicii: «Nu vă opriţi! Continuaţi! Eliberaţi energia! Daţi-vă frîu liber!» Cum să mă simt liberă cînd mi se dictează să fiu liberă?“

„În România nu aveam impresia că pierd timpul“ vs „aici, la Montréal, nu pot să mă simt liberă cînd mi se dictează să fiu liberă“, nu este o comparaţie între aici, în Occident şi acolo, în România, şi nici între capitalism şi comunism, ci o scurtă meditaţie neîncrîncenată despre temporalităţi spirituale, care te invită să gîndeşti, la rîndul tău, mai departe.  

Despre timp în comunism a scris Katherine Verdery un studiu faimos, vizînd etatizarea timpului. Ceea ce am trăit cu toţii în acea perioadă este pus în concept, sistematizat şi explicat cu mijloacele antropologiei. Cu aceleaşi mijloace se poate vorbi – şi argumenta –şi despre privatizarea timpului, căci mai toţi „furăm“ din timpul de producţie (cafeaua prelungită de dimineaţă, „pauzele mici şi dese, cheia marilor succese“, diferitele forme de chiul etc.). Nu era nimic firesc în această „pierdere de vreme“, după cum nu era nimic legitim în acel control etatist al timpului. Dar oamenii puteau să „fure“ timpul fără a avea impresia că „pierd timpul“, tocmai pentru că această obsesie a timpului stahanovist le era străină şi li se impunea cu forţa, din exterior. Acum au ajuns să o interiorizeze, să considere măsurarea strictă a timpului nu numai legitimă, ci şi singura benefică pentru propria persoană. Homo faber faber, ca să spun aşa, a luat cu desăvîrşire locul bătrînului homo contemplativus – care era, după cum ne atrage atenţia Huizinga, şi un homo ludens. Nemaiştiind să contemple şi să se joace (distracţia nu este joc), omul nou al pieţei se plictiseşte – şi atunci se simte vinovat. După ce l-a culpabilizat pentru acest eşec personal, piaţa îi oferă însă imediat şi remediul: dezvoltare personală la Coaching & Sons.  

Procesul a început şi în România. Zilele trecute, de pildă, am prins următorul crîmpei de conversaţie la o masă alăturată: „...tabere de dezvoltare personală, da’ nu ca cele fasciste sau comuniste!...“ Am zîmbit şi am început să trag, discret, cu urechea. Din cîte am putut înţelege, era o pledoarie înfocată pentru „dezvoltarea personală“ şi formele cele mai bune de life/personal/health/ whatever coaching. Comparaţia cu – şi dezicerea de – formele fasciste, respectiv comuniste, de educaţie în masă era în acelaşi timp înduioşătoare şi cutremurătoare: tinerii cu pricina păreau convinşi că este tot o formă de educaţie în masă, dar, de data asta, una perfect legitimă, care este în beneficiul tuturor şi trebuie, deci, promovată de fiecare. Nimeni nu părea să observe că nu poţi să te simţi liber cînd ţi se dictează să fii liber, pentru bunul motiv că nimeni nu suspecta măcar că s-ar putea să existe vreo formă de dictat politic în instituţionalizarea dezvoltării personale.

Evident, fenomenul este mult mai răspîndit. Este regula firească în corporaţii, dar este şi convingerea spontană a unei clase de mijloc tinere,  pentru care „dezvoltarea personală“ este o distincţie socială în cel mai bourdieusian sens cu putinţă. Iar pentru unii, a devenit o adevărată religie.  

Unul dintre aceşti credincioşi, Gabriel Nechita, făcea însă anul trecut, pe blogul său, următoarea confesiune dezvrăjită: „Termenul «dezvoltare personală» este un clişeu şi doar atît. Nu mai înseamnă nimic, pentru că toată lumea îl foloseşte.“ Cum poţi să mai crezi în dezvoltare personală cînd toţi vecinii tăi fac exact acelaşi lucru?  

Ei bine, cei mai mulţi cred. Iar acest fapt constituie una dintre explicaţiile fascinantei superiorităţi a capitalismului tîrziu, care a reuşit, prin libertate, ceea ce comunismul nu a fost capabil să obţină prin constrîngere...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.