„Bineînţeles, marile mele planuri (să studiez, să scriu, să «mă ocup de mine» etc. în închisoare) s-au dovedit extrem de naive; nu ştiam cum e aici (deşi auzisem atît de multe despre asta – însă cred că este imposibil să transmiţi altcuiva experienţa în sine). Aşa că dintre toate acestea a mai rămas un singur lucru: ocazia să dovedesc – mie, celor din jurul meu şi lui Dumnezeu – că nu sînt aşa de însemnat cum m-au considerat mulţi, că îmi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele, că trebuie să fiu luat în serios şi că pot suporta consecinţele... În orice caz, a fost o alegere deliberată din partea mea şi nu pot fi acuzat că am profitat din plin de asta. În acelaşi timp, nu intenţionez să devin un martir de profesie; atitudinea mea a reieşit destul de firesc şi de coerent din logica situaţiei şi a evoluţiei acesteia, precum şi din logica internă a atitudinilor şi a operelor mele, cu alte cuvinte, din propria mea identitate. Mai exact, trebuia să mă comport astfel; nu există nici o altă cale...“