Șoferul de taxi bucureștean – despre cel din alte orașe nu mă pronunț – e opinia publică majoritară fără intermediar, fără anchetă sociologică, la preț de o călătorie. Nici nu-ți încarcă nota ca să ți-o zică, ba chiar se simte ofensat dacă îl rogi să-ți dea pace. Pace n-are el: de pildă, azi îl supără ăia mari, „care a pus impozitele astea“. „Bine“, îi zici, „dar de unde bani pentru sănătate, pentru școli, fără impozite?“ „Lasă, dom’le, că fură ăștia destul, să mai dea și la popor.“ Să dea. Apoi comentează faptul că a auzit că la hoteluri trebuie să mergi acum cu certificat de vaccinare. „Las’ că‑i bag eu recepționerului ceva în buzunar și mă lasă și fără, că doar nu-s prost cu vaccinarea asta.“ „Bine, dar e spre binele nostru să ne vaccinăm cît mai mulți“, încerc eu să obiectez într-un acces necontrolat de civism. Tace puțin, face o manevră bruscă cu volanul, evitînd un pieton care traversa aiurea. Se plînge că la noi nimeni nu respectă regulile, nu ca afară. „Dar nu voiai dumneata să mituiești recepționerul de la hotel, ca să-ți dea cameră încălcînd regulile?“, zic eu bucuros că l-am prins. Aiurea, cum să-l prinzi pe românul adevărat?!

„Sînt reguli bune și sînt reguli rele“, zice. „Ce, dacă pe dumneavoastră vă pune statul să strigați cucurigu în fiecare dimineață, e o regulă bună?“ „Ce-are a face aici cucurigu?“, zic năucit. „Așa am dat și eu ca un exemplu.“ „Deci vaccinarea e la dumneata un fel de cucurigu? Ești contra? De ce?“, mai întreb, căci antivacciniștii îmi stîrnesc o mare curiozitate. Reprezentantul poporului român îmi spune pe un ton mai scăzut, de parcă mi-ar face o confidență: „Să vă spun sincer, domnule, eu nu cred în chestia asta cu COVID-u’. Cred că vor să ne îmbrobodească. Părerea mea“. „Nu crezi deloc? Totuși, au fost atîția bolnavi, uite, spitalele au fost pline, abia mai răsuflă și doctorii acum.“ „Da’ nu vedeți că și ei, la ministere, se încurcă în cifre? Pînă și ministrul ăla a recunoscut că e haos, că habar n-au cîți a murit de COVID și cîți a murit de alte boli, că și pe soacră-mea a trecut-o la morții de COVID, deși avea 95 de ani și a răposat de bătrînețe, fie-i țărîna ușoară.“ „Ce-i drept, recunosc, au fost unele erori, unele nepotriviri regretabile între mai multe baze de date, dar...“ „Vedeți“, sare încîntat omul, „au făcut un haos cu cifrele, le-a mozolit, le-a mermelit pe toate, ca să nu mai înțelegem nimic. Ne ia de proști, părerea mea. Da’ la mine nu ține.“ „Bun, totuși de ce nu te vaccinezi, nu costă nimic și ești mai sigur, mai ales cu meseria dumitale.“ „Da’ n-ați auzit de unii care s-a îmbolnăvit după ce i-a înțepat? Știu de unu’, finul lu’ colegu’ meu, care s-a umflat tot.“ „Sînt și cazuri de astea, dar foarte puține din punct de vedere statistic...“ „Vedeți“, sare iar românul deștept, „va să zică recunoașteți că nu-i sigur, că e cazuri și cazuri.“ „Ba e cvasi-sigur, dar mai sînt și unele foarte mici riscuri.“ „Io nu cred în ăștia cu vaccinurile, să știți că le-a făcut ca să se îmbogățească. Părerea mea. N-auziți cîte miliarde face acum Faizăr?“ „Aud, văd, totuși...“ „Nu, dom’le, io n-am fost niciodată bolnav, pe cuvîntul meu, m-a ferit Dumnezeu și Maica Domnului (românul e, natural, credincios), așa că nu merg la risc, că e și unii care s-a umflat, după ce s-a vaccinat, ca finu’ lu’ colegu’. De ce să risc acuma? Poate peste an un-doi...“ Între timp, trage iar de volan și ferește în ultimul moment o mașină care ne tăiase calea, fără să semnalizeze. Înjură generos românul. Bucuros că am scăpat, mă gîndesc să profit de ocazie în mica noastră dispută. „Uite“, zic, „riscul pe care ți-l iei cînd te vaccinezi e mult mai mic decît acela pe care mi l-am luat eu cînd m-am urcat adineauri în taxiul dumitale.“ Românul se atacă demn: „Da’ n-ați văzut că nu io, ci boul ăla era de vină?“ „Ba da, am văzut, dar și eu am dat un exemplu... ca dumneata cu cucurigu mai înainte.“ „Adică, stați așa, mă scoateți tot pe mine vinovat? Dacă era un altul la volan, acuma erați la spital!“ „Păi, tocmai asta am vrut să spun, că există riscul...“ „Ce risc, cu mine nu riscați absolut nimic! Să știți că m-ați jignit, io n-am avut de cînd mă știu un accident, că m-a ferit Dumnezeu și Maica Domnului, da’ boul mi-a tăiat drumul și acum tot pe mine mă acuzați. Nu-i normal.“ 

Disputa s-a încheiat. Eu tac obosit. Românul absolut tace ofensat. Încă puțin, din fericire, și ajung la destinație. Îi las un bacșiș mai generos, ca să-l împac.

Îl ia ca pe bani datorați. Supărarea nu i-a trecut: „Vă spun încă o dată că la mine în mașină nimeni niciodată n-a riscat ceva, de douăzeci de ani de cînd fac meseria asta! Da’ dacă boul mi-a tăiat drumul, ce era să fac? O seară liniștită!“

Liniștită pe naiba, cu nervii tocați mărunt de românul ideal!