De acolo este vizibil un balcon de la parter, prelungit în grădina din spatele blocului. Balconul e închis, are gratii, însă are o ușă care dă direct în spațiul verde de lîngă bloc, amenajat ca o grădină proprie. Vecinii își usucă hainele pe o frînghie legată de un copac, au un scaun și gazon, iar din cînd în cînd cîinele zburdă prin iarbă. /// Grădina din spatele apartamentului începe cu cîţiva trandafiri plantaţi de tatăl meu în faţa geamurilor de la dormitoare şi se termină cu un tei mare, a cărui origine a rămas încă neidentificată. Şi grădina din faţa blocului este compusă din copaci de liliac şi trandafiri plantaţi de tatăl meu, fiecare dintre acestea fiind susţinute de scărişoare din plastic improvizate. /// Soțul vecinei de la parter a tăiat cu un polidisc cele două bănci și măsuța de fier de la scară, care fuseseră puse de angajați ai primăriei în urmă cu cîțiva ani, considerînd că oamenii din bloc nu respectă „programul de liniște al băncii“ din fața grădinii sale. /// Vecinii de la parter aseamănă spațiile din jurul apartamentului lor cu cele din curtea de la „țară“ și refuză cu înverșunare să conștientizeze faptul că s-au mutat într-un spațiu privat, delimitat de ușa apartamentului lor. /// Mama mea s-a mutat în acest bloc deoarece l-a considerat îngrijit, cu grădinițe de flori de jur împrejur…   

„Fișele de observație“ despre locuirea la bloc, pe care le-au avut de realizat masteranzii în antropologie anul acesta, abundă de astfel de descrieri. De fapt, cine nu știe despre ce este vorba? Dar dincolo de această acaparare a spațiului public, legitimă pentru unii, enervantă pentru alții, se află mult mai mult: o întreagă așezare în spațiu a individului și a vieții sale intime. Căci grădinițele cu pricina nu sînt doar proprietatea (abuzivă) a unora, ci și identitatea (trăită) a lor, legitimată de faptul că ei sînt cei care au îngrijit acel spațiu. Adam Drazin, studiind cîțiva ani viața la blocuri în Suceava, a ajuns la concluzia că totul se joacă în jurul acestei „îngrijiri“: spațiul privat este ceea ce este îngrijit de mine, adică domesticit, al meu, și astfel parte a intimității mele definitorii, în timp ce spațiul public este ceea ce intră în grija altora. Chiar și politicul se configurează în bună parte după această partiție îngrijit/noi – neîngrijit/ei, fiind perceput ca neîngrijit, în grija lor și deci nedefinitoriu pentru mine.

Privite din această perspectivă, aceste spații îngrijite se extind în toate direcțiile, devin reticulare sau de-a dreptul ubicue. Ele încep în casă, pentru a o transforma în acasă: ­chez-soi, ar spune francezii, ceea ce noi am putea traduce prin la sau către sine – sau, de ce nu, întru sine. Un sine colectivist însă – sau, în orice caz, neangajat în triumful individualismului –, care își caută autenticitatea nu în oglindă, ci în ochii celorlalți asemenea lui.

De aici, spațiile îngrijite se extind asupra grădinilor domesticite din fața casei, se întind de-a lungul blocului și/sau vecinătății pentru a forma grupuri de prieteni, depășesc locul pentru a forma spații difuze de intimități elective, răspîndite la distanțe mai mici sau mai mari, dar care se reunesc emblematic la Capșa sau la cîrciuma din colț, la 2 Mai sau la un concert, la bibliotecă sau în apartamentul unuia dintre membri: topologii și nu topografii ale autenticității, spații în care ne simțim bine pentru că putem fi noi înșine, la adăpost de lumea neîngrijită a „celorlalți“ intolerabil de diferiți de noi.

Dincolo de anecdotica vieții cotidiene, putem identifica astfel în toate acestea un adevărat „pattern existențial“: rezistența prin spațiul îngrijit. Căci da, și despre „rezistență“ este vorba aici – ba chiar un soi de rezistență „politică“!

Antropologul britanic Evans-Pritchard a documentat de mult situații în care „regele conduce, dar nu guvernează“, fiind un fel de judecător de pace, lipsit de putere executivă. Mult mai tîrziu, antropologul francez Pierre Clastre a lansat sintagma „societatea împotriva statului“ pentru a descrie un soi de mecanism de apărare al „societăților“, care fac tot posibilul să țină puterea – în speță concentrarea puterii – la distanță de ele. Existau „șefi“ și în aceste cazuri, dar fără putere politică, rolul lor fiind mai mult simbolic și ritual: șefi „fără putere coercitivă“, a explicat Clastre. Comunitatea socială, oricare ar fi aceasta, încerca să-și asigure astfel un spațiu al ei în care să se simtă bine cu ea însăși. Obștea devălmașă de la noi a fost și ea un soi de „societate împotriva statului“, plătind dările către acesta sau reprezentanții săi, cu condiția să fie lăsată în pace să-și rezolve mai departe problemele interne.

Este ceea ce se întîmplă, în mic, și cu aceste „spații îngrijite“. La scară individuală, ele reprezintă așezarea în alt loc, la adăpost de spațiul Puterii, nu ieșirea de sub vremi și instaurarea altui timp al Istoriei. Îngrijirea unor astfel de spații ale autenticității personale nu răstoarnă sisteme, regimuri sau guverne, ci se plasează în afara bătăii de pușcă a acestora. „Rezistența“ este, în acest caz, un alt loc, la adăpost de Putere, nu un alt timp; un loc ferit, nu un timp al confruntării; nu un „loc al memoriei“ noastre, ca acelea descrise de Pierre Nora, ci un loc al uitării celuilalt; nu anul I al revoluției, ci kilometrul zero al intimității.

Este vorba deci despre o rezistență pasivă? Nu m-aș grăbi cu o astfel de concluzie, căci aceste spații îngrijite presupun o anumită îngrijorare și multă grijă – adică trudă – pentru a fi cu adevărat îngrijite. Nu este nici un fel de fugă de realitate, de boicot al istoriei sau de fatalism mioritic în toate acestea, ci mai degrabă o „așezare“ alternativă în istorie. Nu una care se hrănește din idealurile evoluției, civilizării, modernizării și/sau ale dezvoltării, ce-i drept, dar totuși una care își are rostul ei: îngrijirea vieții aici și acum, bănuind cu prudență că la vie est ailleurs, în spațiul proxim al intimității noastre și nu neapărat – sau în primul rînd – în durata lungă a istoriei, percepută mai degrabă anistoric, prin prisma proverbului care spune că apa trece, pietrele rămîn – căci pietrele rezistă, acolo, la locul lor.

Ajungem astfel și la faimoasa „re­zis­tență prin cultură“. Din această perspectivă, chiar a fost o re­zis­tență, străduindu-se să facă din cultură grădina îngrijită a oamenilor de cultură. Exagerarea vine doar atunci cînd „rezistența prin cultură“ ajunge să fie proclamată ca singura formă de rezistență „adevărată“ a noastră în perioada comunistă, delegitimînd rezistența prin agricultură și alte grădini îngrijite ale sufletului.

Nu știu dacă e bine sau cît e de bine, dar asta e!…