Ungaria are probleme mult mai mari decît România, deocamdată: este în pragul falimentului economic şi este criticată pentru derapaje democratice consistente. Comisia Europeană a lansat o triplă procedură de infringement împotriva guvernului ungar. Iar opozanţii lui Orbán încep să se organizeze. Martin M. Simecka (scriitor şi fost disident slovac) scrie în revista pragheză Respekt despre o nouă mişcare politică numită „Solidaritatea“ („după model polonez“), condusă de un fost militar care şi-a dat demisia din armată pentru a conduce această nouă organizaţie, tot mai populară. 30% dintre maghiari trăiesc sub pragul sărăciei, iar pericolul falimentului economic îi face pe tot mai mulţi să nu mai creadă în sloganurile naţionaliste ale premierului. Martin M. Simecka crede că Orbán ţine, deocamdată, ferm frîiele puterii, dar nu pentru mult timp: „Dacă se va pleca în faţa presiunii internaţionale, îşi va slăbi poziţia de lider incontestabil al naţiunii, la care ţine atît de mult. Dacă nu o va face, va conduce Ungaria la faliment şi efectul bulgărelui de zăpadă îi va smulge oricum frîiele din mînă. El încearcă acum să menţină cît mai mult timp posibil acest calm ciudat dinaintea furtunii“. La Budapesta, 100.000 de persoane au manifestat în sprijinul premierului Viktor Orbán, iar Janos Mártonyi, ministrul de Externe, a declarat că guvernul poate „scoate de zece ori mai multe persoane în stradă“. Pe 2 ianuarie, la o manifestaţie organizată de opoziţie şi de societatea civilă au participat „doar“ 70.000 de persoane. Asta înseamnă că, în Ungaria, puterea este iubită şi lucrurile merg bine? Evident, nu.

Numărul participanţilor la protestele de stradă nu „măsoară“, în sine, dimensiunea problemelor unei ţări, dar nici nu e lipsit de semnificaţie. Restul e interpretare. La noi, televiziunile de ştiri au „construit“ lungi emisiuni de dat cu părerea şi breaking news pe ideea că „România a ieşit în stradă“. S-au spus la televizor vorbe mari – Revoluţie, dictatură, „ţara fierbe“ şi altele –, a fost invocat „spiritul Pieţei Universităţii“ de odinioară, unii au făcut chiar comparaţia între decembrie ’89 şi ce se întîmplă acum. În stradă însă n-au fost mai mult de zece mii de persoane în toată ţara. Unele au ieşit spontan, altele au fost organizate. Mitingul USL n-a reuşit nici el să scoată mai mulţi oameni din case. Nu sîntem nici pe departe la nivelul de mobilizare şi de impact din Ungaria. Şi nici nu ne putem compara cu mişcările de stradă care au avut loc în urmă cu cîteva luni în Italia sau Franţa, de pildă, unde au protestat sute de mii de oameni. Sigur, într-un peisaj civic adormit de multă vreme, în care nici măcar la tăierea salariilor sindicatele n-au reuşit să scoată în stradă mai mult de 10.000 de oameni, faptul că oamenii protestează zile la rînd (şi încă în mai toate oraşele mari) e notabil. Şi e o veste bună: oamenii au căpătat glas.

Dar mă tem că e singura veste bună într-un desiş de veşti proaste. Vestea cea mai proastă, după gustul meu, este că manifestanţii exprimă, de fapt, o tristă stare de confuzie. Sînt obosiţi de minciuni, de lipsa de reforme adevărate, de „stilul“ agresiv al actualei puteri (care e incapabilă de dialog şi de comunicare decentă cu cetăţenii), de sărăcie şi de lipsa de perspectivă. Se strigă „Jos Băsescu!“ şi „Jos Guvernul!“, se fac propuneri idealiste sau lipsite de perspectivă, precum revenirea la monarhie (deşi toate sondajele mai vechi şi mai noi arată că marea majoritate a cetăţenilor vrea republică). Se cere – şi în piaţă, şi pe unele bloguri sau în ziare – un „guvern de tehnocraţi“, de parcă tehnocraţii ar avea soluţia bunăstării generale în buzunar. (Guverne de tehnocraţi au, acum, Grecia şi Italia, care stau mai prost ca noi în materie de „datorii suverane“, economie şi finanţe.) Şi, mai ales, se exprimă sila faţă de politică în general („nu mai vrem partide!“). Oamenii – nu numai puţinii care ies în stradă – s-au săturat, ce-i drept, de acest fel de politică practicat în România de tranziţie. Dar soluţiile sînt tot politice, nu pot fi altfel. Problema e că, acum, politicienii nu sînt capabili să ofere un alt tip de a face politică. Nu pot ieşi din logica de clan după care administrează ţara, înlocuindu-i mereu pe „ai lor“ cu „ai noştri“. Nu pot scăpa din chingile sistemului clientelar pe care l-au construit de atîta timp. Iar mişcările de stradă din ultimele zile sînt prea firave pentru a-i speria cu adevărat pe guvernanţi. Societatea civilă nu arată că ar fi în stare să se organizeze şi să insufle în spiritul public energii noi. Cu atît mai puţin să scoată oamenii în stradă. E adevărat, oamenii se solidarizează (mult mai repede şi mai comod) şi pe reţelele de socializare ori pe bloguri. Dacă i-am pune la socoteală şi pe cei care se implică civic online, numărul participanţilor la proteste ar fi mult mai mare. (Şi, dacă sîntem riguroşi, ar trebui să-i socotim şi pe nemulţumiţii online: dacă Guvernul vrea să introducă votul electronic, atunci trebuie să ia în seamă şi „opoziţia online“). Numai că protestul online nu duce la altceva decît la discursuri, comentarii, alte cuvinte mari (dictatură, Revoluţie etc.) şi solidarizări simbolice.

La toate acestea, Guvernul răspunde în stilul lui Ceauşescu care mai promitea o sută la salariu: îl dă afară pe ministrul de Externe că „a vorbit urît“, o mai scaldă un pic cu taxa auto şi aşteaptă să obosească protestatarii.

Cînd scriu acest articol (marţi), în Piaţa Victoriei e o manifestaţie a sindicatelor. Subţire. Se pune muzică patriotică, se recită din Adrian Păunescu, se strigă lozinci. (Inclusiv din acelea mitocăneşti care fac referire la faptul că premierul e mic de statură, iar preşedintele are o problemă la un ochi; pentru aşa ceva nu se autosesizează Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării?). Mă întreb cum ar fi reacţionat puterea dacă în stradă ar fi fost o sută de mii de oameni sau mai mult. Dar mă întreb degeaba. Mă tem că, deocamdată, sîntem încă la „faza Conu’ Leonida“: „Miţule, îmbracă-te degrab’ şi hai şi noi pe la revuluţie“.