Cînd l-am cunoscut, în 1972, Petru Creţia nu era pentru mine un personaj. Cine nu ascultase, la facultate, cursurile lui de greacă, cine nu participase, de-aproape, la inclasabila coreografie a vieţii sale n-avea cum să-şi închipuie statura lui reală. Scria puţin, ducea o existenţă de plan secund, se complăcea în post