Văzînd și eu, ca atîta lume, la televizor (din fericire, numai acolo) violențele de la Paris din ultimele sîmbete, iscate de protestele așa-numitelor „veste galbene“, nu m-am putut împiedica să ridic uimit din umeri cînd am aflat că totul a plecat de la creșterea prețului benzinei. Oricît de neplăcută ar putea să fie această creștere a prețului și, în general, a costului vieții (acuzat de protestatarii francezi), ar fi o copilărie să explicăm prin asemenea frustrări veritabilele lupte de stradă între sute sau mii de vandali și forțele de ordine. Dar ceea ce m-a frapat a fost altceva – prezent nu numai în cazul acestor violențe: am notat nu numai luptele dintre „anarhiști“, „extremiști“ (casseurs), ci și vandalismele „gratuite“ și „culturale“, pentru a spune astfel: arderea unor mașini, devastarea unor magazine elegante de pe Champs-Élysées și, bineînțeles vandalizarea Arcului de Triumf și a mormîntului soldatului necunoscut. Dacă e cineva de vină pentru scumpirea vieții și dificultățile economice, în nici un caz nu poate fi Arcul de Triumf. Atunci despre ce este vorba? Se va spune că agresivitatea e îndreptată împotriva unor simboluri de stat (un stat considerat opresiv). Dar și asta mi se pare insuficient. Vandalizarea străzii, în general, a monumentelor, a magazinelor sau a mașinilor individuale ține, în mod mai profund, de o agresivitate împotriva ordinii în general și, aș zice, a civilizației. Altfel nu s-ar putea explica dezlănțuirea aparent fără rost și finalitate a violenței. Un singur detaliu, semnificativ, mi se pare: cei care se plîng de scumpirea benzinei o risipesc totuși pentru a da foc unor mașini. Un ingredient esențial al civilizației noastre este folosit împotriva lui însuși, într un fel de act sinucigaș al civilizației.

Ajungînd aici, n-a putut să nu-mi revină în memorie unul dintre cel mai valoroase eseuri, după părerea mea, ale lui Sigmund Freud, tradus la noi de obicei prin „Disconfort în cultură“ (Das Unbehagen in der Kultur, 1930). Puține au fost, cred, de-a lungul istoriei analizele „naturii omenești“ mai dure, mai lipsite de iluzii și, aș zice, mai pesimiste decît aceasta. Poate doar Hobbes, cu al său „homo homini lupus“ (citat, de altfel, în „Disconfort în cultură“) și Augustin, cu teoria „păcatului originar“, să-i stea alături. Ideea lui Freud (prezentă desigur și în alte eseuri tîrzii) este că, deși cultura în sens larg este creația prețioasă și indispensabilă a omului, ea îi este totodată și marele inamic, deoarece îi pune limite, îi frînează libera desfășurare a unei violențe originare, instalate în sinele său cel mai adînc: „Este imposibil să trecem cu vederea în ce măsură cultura este construită pe renunțarea pulsională, cît de mult este condiționată de insatisfacția… unor pulsiuni puternice… Știm deja că această (renunțare culturală) este originea ostilității împotriva căreia toate culturile au de luptat.“ Există, spune ­Freud, în noi o pulsiune agresivă originară, tinzînd spre distrugere și moarte, pe care, parțial, cealaltă pulsiune, Eros-ul, prin intermediul culturii, o ține nu prea ușor sub control. „Acestui program al culturii i se opune pulsiunea agresivă naturală a omului, dușmănia unuia față de celălalt și a tuturor împotriva unuia singur.“

Desigur, pentru a se dezlănțui, pulsiunea agresivă și ireductibilă a morții (crede Freud) are nevoie de ocazii favorabile: ele n-au lipsit din istorie și mai ales din istoria modernă. Un război, o revoluție, o dezordine socială sînt foarte potrivite drept pretexte și ele descoperă repede simboluri ale violenței originare. De ce n-ar fi și scumpirea benzinei, la un moment dat, un astfel de pretext, dar și simbol al civilizației moderne? „Anarhistul“ se folosește de orice pretext pentru a-și „da drumul“: el caută să distrugă, fie și simbolic, prin mîzgălire, deriziune, blasfemie etc. simboluri culturale puternice, deoarece simte că are ocazia să se răzbune pe cultura ca atare pentru îngrădirile pe care le suportă ca civilizat. Și, atenție, acest „vandal“ e om ca și noi, ba chiar e om și în mijlocul violenței sale. Animalele – observă și Freud – nu au această sfîșiere interioară, care le obligă să se revolte împotriva lor înseși. Lecția lui Freud (ca și a altor mari pesimiști filozofici) nu este că umanitatea noastră – adică cultura cu morala, religia, arta, știința, frumosul, dreptul – este uneori copleșită de forțe bestiale, animalice, străine ei, ci că agresivitatea și violența pulsiunilor respective sînt la fel de umane ca și opusele lor. Așa-zisa „dezumanizare“, „schimonosirea“ trăsăturilor nobile ale omului sînt acte la fel de omenești ca oricare altele; animalele cele mai sălbatice nu „se schimonosesc“.

De aceea insul agresiv, violent, criminal (la nivel individual sau public, dacă are puterea politică) nu-i un diavol sau o fiară cu chip de om, eventual avînd pe deasupra „vestă galbenă“, uniformă SS sau orice altceva, deși idealismului nostru i-ar plăcea să-l vadă astfel. „Schimonosirea“ lui nu-i dezumanizare, ci manifestare a unei laturi a omenescului. E un om ca noi toți și noi sîntem ca el, în miezul nostru – din păcate.