Istoria politică a ultimelor două secole arată destul de clar că democrația (în sensul de guvernare a poporului, a celor mulți) și liberalismul (în sensul unui sistem de garanții constituționale și legale pentru salvgardarea libertății indivizilor) s-au dezvoltat separat și chiar, uneori, s-au confruntat. Pentru liberalii clasici ai secolului al XIX-lea, precum Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville sau John Stuart Mill, contradicția între democrație și liberalism era vădită: democrația însemna pentru ei tirania majorității, putere nelimitată a masei needucate împotriva drepturilor și a libertăților individuale. Democrația „neîngrădită“, ca în Atena antică, li se părea un regim la fel de rău ca și tirania unui singur om. De-abia după Primul Război Mondial, sub presiunea votului universal și a socialismelor în plină ascensiune, s-a reușit o alianță între democrație și liberalism și a apărut astfel „democrația liberală“. De fapt, este vorba despre o democrație reprezentativă și limitată: poporul are puterea pe care o exercită prin vot periodic, dar există tot felul de mecanisme prin care se limitează practic posibilitatea poporului de „a face orice vrea“, mai ales instigat de demagogi: Constituția, separarea puterilor, Justiția independentă, societatea civilă, ba chiar, mai recent, sistemul unor relații internaționale și a unor asociații inter-state, precum Uniunea Europeană: toate introduc astfel de limite. Așadar, „voința poporului“, singura putere politică absolută învestită cu legitimitate după 1789, ajunge în fapt să fie limitată, îngustată, ținută sub control de mai multe contraputeri, în felul în care un fluviu e ținut sub control de diguri și baraje. Și, așa cum s-a dovedit, e singurul mod cunoscut în care fluviul poate curge fără a produce daune majore într-un anotimp ploios.

Să fie atunci „democrația iliberală“ de care se vorbește atîta, după Viktor Orbán, o democrație „autentică“, în sensul de liberă, neîngrădită, nesupusă „elitelor liberale“? Așa ar dori să se creadă adepții acestor sisteme, care pretind că ei exprimă voința poporului, spre deosebire de acele „elite“. Dar, în fapt, le facem un mare serviciu adoptînd și noi această sintagmă, fie și critic. Jucăm, cu alte cuvinte, pe terenul lor, considerînd că guvernarea pe care o produc în Ungaria, Polonia, Rusia, Turcia și acum și în România este totuși „democrație“, fie și de o specie diferită de aceea din Occident. Iar a juca pe terenul adversarului înseamnă a pierde pe jumătate partida. Adevărat, se țin alegeri, există parlamente. Dar alegerile, dacă nu sînt falsificate direct, au în general un rezultat știut dinainte din cauza propagandei și a manipulării, ba chiar a falsificării informației, combinate cu diferite măsuri legale și polițienești de îngrădire a activității Opoziției și a societății civile. Parlamentele rezultate exprimă voința executivului și a partidului dominant, iar acesta – după cum se vede – exprimă voința unui singur om, indiferent de funcțiile concrete pe care acesta le are direct sau indirect în stat. A numi un asemenea sistem „democrație“, fie și „iliberală“, este un fals. În fapt, e vorba de un travesti abil, „postmodern“, al autoritarismului etern. Am putea vorbi și despre un travesti în costum democratic al corpului unei oligarhii restrînse – clica de „baroni“ și de apropiați ai liderului suprem, cînd nu despre o tiranie a acestui lider în toată puterea cuvîntului.

Așadar, nu există două specii de democrație – liberală și iliberală. Există o singură formă de democrație modernă: aceea reprezentativă, limitată de un sistem juridic-constituțional. E democrație și atît, fără calificare. E un sistem imperfect și care dă rateuri uneori, fie și din cauza originii sale duble. Dar, în afara ei, nu mai există alt fel de democrație în epoca modernă. A menține totuși numele de „democrație“ pentru ceea ce produc un Putin, un Orbán și se pregătește un Dragnea e un compliment, ba chiar o reverență făcută unor tirani.

Manipularea începe de la numele pe care le dăm unor noțiuni politice importante. Acceptînd că un regim este „democratic“ numai fiindcă ține alegeri (și comuniștii țineau alegeri!) și păstrează o opoziție firavă, înseamnă a legitima deja acel regim. Înseamnă a relativiza nepermis noțiunile de „drepturi“, „libertate“ și chiar noțiunea de „putere a poporului“ (democrație). Ce „putere“ mai are un popor amăgit, instigat la ură împotriva unor indivizi (precum George Soros) sau popoare, îmbătat cu narațiuni conspiraționiste, atras cu promisiuni irealizabile (cum s-a întîmplat în cazul Brexit-ului)? Are o putere oarbă, sinucigașă, în fapt subordonată puterii unei clici de politicieni sau unui singur tiran.

Nu există deci „democrație iliberală“. Iliberalismul este întotdeauna nedemocratic. Dar sintagma – un oximoron în fapt – camuflează un lucru foarte vechi: tirania unei minorități sau a unui singur om. E eterna manifestare a puterii discreționare ajunse în epoca Internetului.