Știrea că aproape 50% din cadrele didactice preuniversitare și 40% din cele universitare sînt reticente față de vaccinarea lor anti-COVID e tulburătoare. Va să zică educatorii națiunii, avînd, prin comparație, mințile cele mai luminate (în medie), unde știința ar trebui să aibă rădăcinile cele mai puternice (din nou prin comparație), nu par sensibil mai deschiși față de vaccinare decît profanii, ba chiar decît cei fără școală. Altfel spus, în medie și în absența unor date suplimentare mai complete, putem admite că educația mai înaltă sau mai joasă nu e decisivă în dispoziția spontană de a te vaccina imediat, ori de a întîrzia, ori de a refuza pînă la urmă vaccinarea (în absența unor constrîngeri directe sau indirecte, cum ar fi dificultatea de a călători în străinătate nevaccinat – ceea ce aproape sigur va urma).

Și atunci? Cum să interpretăm această situație paradoxală? S-o explicăm, cum se face de obicei prin marea răspîndire pe care o au teoriile conspiraționiste? Dar tocmai asta e problema: de ce au atîta răspîndire teoriile conspiraționiste? Căci ele n-ar fi fost acceptate fără să existe o predispoziție de a le privi cu bunăvoință. Intuim că nu acele teorii sînt de fapt cauza reală a refuzului sau a reticenței, ci mai curînd ele oferă justificarea atitudinii, chiar pretextul lor. Locul comun al acestor teorii, mai mult sau mai puțin extravagante, este – dacă observați atent – suspiciunea că autoritățile din toate statele și de comun acord ascund adevărul populațiilor. Dar de aici se naște o nouă întrebare: de ce ar crede așa ceva atît de mulți oameni, pretutindeni în lume și indiferent de regimul politic?

Eu cred că atitudinea spontană – pozitivă sau negativă – a oamenilor față de vaccinare ține mai puțin de cunoaștere (sau necunoaștere) rațională sau științifică, cît de psihologie, de personalitate, chiar de stilistica temperamentală a acesteia. Așa cum sociologii au demonstrat de mult că unii oameni sînt, prin temperament, înclinați să fie mai curînd conservatori, iar alții – mai curînd progresiști, urmînd ca abia mai tîrziu să-și afle justificări morale sau să împrumute argumente economice sau sociale pentru atitudinile lor, ne-am putea gîndi că și în privința imunizării lucrurile stau asemănător – mai ales că este vorba despre o noutate la scară planetară, pentru care sînt puține rețete tradiționale. Unii sînt, prin temperament, mai degrabă înclinați să se vaccineze, alții, dimpotrivă, se trag instinctiv înapoi. Primii vor vedea avantajele, ceilalți – riscurile. Primii vor crede deci în medici, epidemiologi și chiar guverne, ceilalți vor avea îndoieli și vor căuta motive să fie necredincioși. (Iar dacă le vor căuta, le vor și găsi.) Dar în centru stă întotdeauna frica sau, mai exact, interpretarea ei.

Vreau să spun că în centrul poziționării stă frica de boală, mai ales fiindcă aceasta ne-a invadat într-o manieră nouă și neașteptată. Spre deosebire de medicament, care se administrează unor bolnavi pentru a-i însănătoși, vaccinul se administrează unor sănătoși pentru a-i feri de boală. Dar dacă nu-i așa și vaccinul, administrat celor sănătoși, e de fapt un agent al îmbolnăvirii, așa cum medicamentul, administrat celor bolnavi, e un agent al însănătoșirii? În fond, ca să-și producă efectul preventiv, vaccinul chiar trebuie să te îmbolnăvească puțin. Vaccinul „imită” cumva boala, pentru a o depăși. Medicamentul atacă direct agentul bolii, vaccinul îl amăgește, făcînd un straniu ocol printr-un chip al bolii. Medicamentul e „onest”, vaccinul e „șiret”. Nu cumva atunci vaccinul, care trebuie să îmbolnăvească pentru a însănătoși, este un fel de otravă, fie și de leac? Pe scurt, vaccinul pare a fi un fel de monstru ambivalent – un pharmakon. Grecii numeau pharmakon atît leacul, cît și otrava, iar vaccinul este cu adevărat un pharmakon modern și sofisticat, fiindcă cuprinde în el unite deopotrivă boala și sănătatea, agentul nimicirii și cel al salvării.

Ambivalența este însă, psihologic, dificilă și tindem să o rezolvăm într-o direcție sau într-alta, însă o facem urmîndu-ne o tendință temperamentală înnăscută, pe care n-o controlăm decît parțial, așa cum nu controlăm decît parțial tendința de a fi conservatori sau progresiști: unii (sper, majoritatea) vedem mai ales „leacul” din pharmakon, alții, dimpotrivă, tind să se concentreze mai ales asupra factorului „otravă” din același. Abia apoi urmează calculele de oportunitate, justificările raționale (teoriile conspiraționiste sînt, în felul lor, justificări raționale, deși neștiințifice, ba chiar antiștiințifice). Nu susțin nicidecum că cele două „rezolvări” opuse ale ambivalenței pharmakon-ului sînt echivalente din punct de vedere practic, chiar dacă ele sînt psihologic echivalente: în cazul de față, avantajele obiective ale vaccinării le întrec cu mult pe cele ale refuzului. Afirm numai că, psihologic, reacția noastră primară față de vaccinare – mai ales într-o situație nouă ca acum –  nu e dictată atît de mult de nivelul de școlarizare și de cunoaștere, pe cît se crede, ci în mare măsură folosim cunoștințele noastre, bune sau rele, mai curînd pentru a ne justifica o atitudine instinctivă și o tendință deja prezentă a priori. Să mai spunem și că, așa cum între conservatorii și progresiștii determinați există și grupul, deloc mic, al celor situați cumva la mijloc sub raport temperamental, care pot fi „deplasați” relativ ușor într-o direcție sau alta prin persuasiune, tot așa se întîmplă și aici: mulți oameni sînt inițial indeciși, nu neapărat fiindcă „n-au destule informații”, așa cum declară ei, ci fiindcă prin temperament sînt „la mijloc” și le e greu să se decidă. Spre deosebire de celelalte două grupuri, aceștia pot fi convinși prin diferite forme de persuasiune să treacă în tabăra pharmakon-ului leac sau în aceea a phamakon-ului otravă.

Vaccinismul și antivaccinismul sînt, prin urmare, într-un sens, reductibile la opțiuni care, dacă nu sînt politice în sens propriu, seamănă foarte mult cu impulsurile politice sau economice spontane și primare ale oamenilor, precum tendința de a economisi versus tendința de a risca în speranța unui profit, ori tendința de a vota cu politicienii care propun mai multă solidaritate versus aceea de a vota cu cei care propun mai multă libertate. Cît despre argumente, ele vin ulterior și, oricît de valoroase sau de ridicole ar fi în sine, ele nu-și pierd niciodată sensul lor inițial strategic și nu euristic. Rezolvarea ambivalenței noului pharmakon-vaccin se face inițial după liniile stilistice ale temperamentului; abia ulterior ea se colorează cu argumente.