Acum doi ani, am publicat, la această rubrică, textul de mai jos, un text care, atunci, avea un aer în­tîmplător și oarecum exotic, dar care, acum, își găsește un loc mai potrivit în seria de reflecții despre destin pe care am începuto de curînd. Îl reiau, deci, abuzînd, poate, de îngăduința cititorilor. Îmi cer iertare. Sper, totuși, într-o lectură binevoitoare. Cînd a apărut, în 2014, un forumist care se exprimă, uneori, cu aplomb asupra contribuțiilor mele (ceea ce mă onorează) a postat un comentariu ironic, de natură să califice însemnările mele drept șmechere (și neavenite) speculații „intelectuale“. Domnul cu pricina, care semnează adrianrusu, și-a făcut aproape un „destin“ din a-mi da peste mînă ori de cîte ori spun cîte ceva. E limpede că omul e mai mult decît articulat, citit, bine orientat spiritualmente, încît mi-ar făcea realmente plăcere să-l cunosc. Numai că, din tonul său și din relativa predictibilitate a „iritărilor“ sale, nu rezultă o reală nevoie de dialog. E vorba mai curînd – cel puțin așa mi se pare – de o psihanalizabilă voluptate de a se situa mereu ceva mai sus decît preopinentul. E mai competent, mai deștept, mai bine așezat, mai știutor decît autorul articolului și se străduiește să o arate. N-am o problemă cu asta. N-am despre mine o imagine de oracol infailibil, de „deșteptul deștepților“, de instanță invulnerabilă. Fac și eu ce pot. Și nu cred că pot altceva decît să ofer o autentică interogație pe diverse teme. Dl adrianrusu pare să fie însă, mereu, printr-o tainică elecțiune, de partea soluțiilor, a adevărului, a dreptei judecăți. Îl invidiez sincer. Observ, totuși, destul de surprins, că ceea ce are de spus despre textul de mai jos abuzează tocmai de dexteritatea jucăușă pe care mi-o reproșează mie. Eu spun: Zeițele destinului ne „porționează“ viața, ne dau „lotul“, hrana noastră existențială. Aha, glumește comentatorul, adicătelea ne dau marmeladă pe pîine, fac catering! Eu spun: ne „mîncăm“ soarta, ca pe o hrană dinainte distribuită, iar soarta „ne mănîncă“ la rîndul ei. Ei aș! – se distrează dl adrianrusu. Păi, dacă ne mănîncă, să ne scărpinăm! La capătul unor astfel de „replici“ zglobii, tot eu sînt cel acuzat de prost-gust. Așa o fi! Las cititorului ocazia să-și facă singur o părere. Iată textul:

Zeitățile destinului sînt, de regulă, în toate religiile, feminine. E, poate, o primă indicație despre natura a ceea ce numim destin. Destinul este, s‑ar zice, componenta feminină a vieții, „farmecul“ ei, un amestec de provocare, vrajă, ispită primejdioasă, protecție maternă, imprevizibil, autoritate capricioasă, slăbiciune, maleabilitate, pedagogie (tandră sau severă), vocație a slujirii (dar și orgoliu al autonomiei), mister, nevoie de parteneriat (de la acuplare la construcția unui proiect comun), instanță a nașterii (și a re-nașterii), spațiu al intimității (dar și al deschiderii spre alteritatea familiei și a socializării), „înger“ și „demon“, sursă a „alegerii“, a participării, dar și experiență a „părăsirii“, prilej al rupturii și al împăcării, model al „însoțirii“, apropiere absorbantă și depărtare inaccesibilă, promisiune, risc, surpriză.

Legile naturii și ale oamenilor au mai curînd iradierea unei rigori de tip masculin, „patern“: geometrizează, cuantifică, „dictează“ și decid în chip univoc. Dumnezeu însuși e masculin (“Tatăl“), înainte de a asuma dimensiunea iubirii, în speță profilul Fecioarei și al Înțelepciunii (Sophia). Destinul ține, însă, de sfera „mumelor“. E născut și născător, țesător de legi „discrete“, mai curînd muzicale, nesistematizabile, alcătuind o multiplicitate de „cazuri“, o colecție de „teste“, care pendulează între „necesar“ și „negociabil“. Destinul convertește „ordinea“ naturală, (și pe cea divină?) – în viață, în dinamism imanent, în armonie de inanalizabile. E o coerență a inclasabilului…

„Feminitatea“ tradițională implică și exercițiul preparării și al distribuirii hranei. „Activitatea“ destinului se asociază cu gestul – nutritiv – al „porționării“ (cf. etimologia grecească „moira“-„meros“). Destinul fiecăruia e „porția“ care i-a fost dată, „lotul“ lui, hrana care i se atribuie. „Porția“ se referă, firește, și la cantitate (cît?), dar și la „rețetă“ (ce ingrediente, ce dozaj?). Destinul are, cu alte cuvinte, extensie, culoare și gust. E „provizia“ cu care plecăm la drum, care „ne ajunge“ sau nu, pe care trebuie să contăm, fără iluzia unor „reaprovizionări“ acomodante. Destinul livrează energie, dar poate fi și toxic, indigest. Poate fi un „prea mult“ sau „un prea puțin“. Poate „să ne placă“ sau nu, să ne satisfacă lăcomia sau, dimpotrivă, să o inhibe sau să o isterizeze. Mîncăm – existențial – atît cît avem. Ne „mîncăm“ soarta, care, la rîndul ei, ne mănîncă. Și noi sîntem, deci, porția destinului nostru, hrana lui. Avem ceva de dat „la schimb“. Sîntem provocați la o „contraofertă“: a avea destin înseamnă a fi hrănitor.