Într-o conferinţă rostită la NEC săptămîna trecută, profesorul Elie Barnavi, de la Universitatea din Tel-Aviv, a riscat un (graţios, dar ferm) atac la adresa "multiculturalismului". O parte a publicului a fost contrariată. Multiculturalismul face parte dintr-un inventar de concepte tabu, pe care nu le poţi pune în discuţie fără să fii calificat drept reacţionar, extremist, naţionalist şi antidemocrat. Observaţiile critice formulate de dl Barnavi sunau cu atît mai neverosimil în gura unui universitar israelit, fost ambasador (pînă acum trei ani) al ţării sale la Paris, om de stînga, om de bine, om de lume. "Cum adică?!" - suspina auditoriul. Nu trebuie să luptăm pentru o deschidere culturală totală? Nu trebuie să stimulăm şi să protejăm dreptul la diferenţă? Păstrarea propriei identităţi culturale, cu toate particularităţile ei, nu face parte din drepturile inalienabile ale omului? Ba da - răspundea vorbitorul. Dar nu există comunitate funcţională fără un contract prealabil, care să stabilească regulile minime, unanim acceptate, ale convieţuirii. Orice nou-venit trebuie să aibă libertatea de a opta. Dacă va accepta regula generală, va fi integrat, fără discriminare şi fără diluarea culorii sale specifice, în comunitatea gazdă. Dacă nu, va trăi izolat, nefericit şi nefericindu-i pe cei din jur. Multiculturalismul crede că simpla juxtapunere a unor mentalităţi diferite într-un spaţiu comun e producătoare de solidaritate socială şi de extaz frăţesc. Experienţa dovedeşte însă că un corp social, alcătuit dintr-o sumă de ghetouri care nu comunică între ele, e un corp social minat de incomprehensiune şi resentiment. Principiul setului minim de reguli valabile pentru toţi nu anulează diferenţele, ci, dimpotrivă, le protejează, le pune în contact, le distribuie simfonic. Deosebirea dintre multiculturalism şi integrare flexibilă e deosebirea dintre împestriţare stridentă şi armonie. Într-o societate în care regula e să umbli îmbrăcat, nu se poate accepta nudismul stradal, invocînd drepturile omului şi farmecul alterităţii. "Bine, dar ce ne mai separă atunci de Le Pen şi de Haider?" - întreabă neliniştit multiculturalistul militant. "Ne separă totul!" - sună răspunsul analistului calm, care nu se sperie de judecata suspicioasă. Naţionalismul de extremă predică excluderea alogenilor, în vreme ce noi vorbim despre includerea lor. Numai că includerea implică negocieri prealabile şi "pogorăminte" de ambele părţi, aşa încît nimeni să nu stingherească pe nimeni, în practica zilnică. Sigur că nu e uşor să trasezi frontiere clare şi definitive între strictul necesar acceptabil şi reglementările lezante, între lucrurile asupra cărora se poate cădea la învoială şi cele care nu sînt negociabile decît cu preţul desfigurării. E clar că dacă vrei cetăţenie austriacă, trebuie să faci dovada unor cunoştinţe de limbă, fără de care nu te vei putea acomoda. E clar, de asemenea, că trebuie să respecţi legile ţării de adopţie. Nu mai e la fel de clar dacă e convenabil (şi esenţial) să frecventezi un liceu parizian purtînd turban sau să pretinzi desfiinţarea claselor mixte. Aducerea unei puzderii de diferenţe în acelaşi manej pune probleme foarte complicate, care nu se pot rezolva cu lozinci corecte politic şi cu politicianisme de conjunctură.Aş fi vrut să stau mai mult de vorbă cu dl Barnavi. Aş fi semnalat - şi sînt sigur că am fi căzut de acord - o anumită ipocrizie a multiculturaliştilor de profesie. Mai întîi, ei nu par să observe şi să se simtă atinşi în purismul lor propagandistic de faptul că există un curios contratimp între ideologia "multiculti" şi monolingvismul generalizat. Vorbim cu toţii de splendoarea vitală a diversităţii, dar o facem pe englezeşte. Bogăţia vestimentaţiei pe care o afişează clienţii aeroporturilor e hipermulticulturală. Dar rumoarea sonoră e strict britanică. Nu mai avem dreptul să nu ştim limba engleză sau, altfel spus, dacă o ştim, ne putem dispensa de toate celelalte, continuînd, fireşte, să sporovăim cu antren despre multiculturalism.O a doua formă de ipocrizie e încă şi mai dramatică. Discursul privind beneficiile multiculturalismului e dublat, mai întotdeauna, de un discurs privind beneficiile democraţiei liberale. Toţi oamenii cu scaun la cap cad de acord că democraţia liberală e sistemul optim de organizare social-politică, găselniţa cea mai inteligentă a speciei, cînd e vorba de drepturi, libertăţi şi valori. Care va să zică, multiculturalismul nu se aplică în plan politic. Vrem un Afganistan democratic, un Irak democratic, o Rhodesie democratică. Vrem un mapamond democratic şi anglofon, adică o combinaţie între teoria multiculturalismului şi practica omogenizării globale. E ceva prea "dialectic" pentru înţelegerea mea de-acum. Voi mai reflecta. Aştept lămuriri de la societatea civilă.