Multe și felurite sînt reacțiile oamenilor față de pandemie, de măsurile luate deja, de cele care urmează să fie luate! O singură pandemie totuși, produsă de un singur virus (fie și cu unele mutații), dar atîtea păreri, de multe ori radical opuse – nu vi se pare straniu? Cînd e iminent un pericol – de exemplu, pîndește un leu în apropiere –, toate zebrele ori girafele o iau la fugă în aceeași direcție. Nu-i bizar că noi, oamenii, fugim, pentru a spune astfel, în atîtea direcții, reacționînd atît de diferit la un unic pericol? Mi se pare excesiv.

Unii – și nu chiar puțini de tot – nu fug deloc. Ei neagă pur și simplu că virusul există. Cred că totul e o conspirație imundă bazată pe o imensă campanie de presă. Alții, nu departe de aceștia, deși recunosc existența coronavirusului nou, susțin de pandemia e totuși un fel de gripă, abia puțin mai agresivă, dar că conspirația mondială a transformat-o în drama universală pe care o vedem. Nici ei nu prea fug, dacă nu sînt siliți de altcineva. Argumentul lor forte ține de imposibilitatea, în prezent, de a ști cîte cazuri reale de infectări sînt, specialiștii fiind în general de acord că acest număr e poate și de zece ori mai mare decît cel confirmat de teste. În acest caz, se spune, rata reală a mortalității e foarte mică, mult sub 1%. Și atunci, zic ei, de ce ne speriem atîta? Nu cumva sîntem manipulați? Necazul cu acest argument e că, în cifre absolute, chiar o mortalitate de 0,1% e mare, dacă o raportezi la milioane sau zeci de milioane de oameni care se infectează într-un răstimp scurt și pentru care nu există tratament specific, dacă fac forme grave.

Alții, ceva mai subtili, se uită în istorie și observă că răspunsul la alte pandemii (inclusiv gripa „spaniolă” din 1918-19, gripa Hong Kong din anii 1968-69) n-a fost niciodată fuga către închiderea economiilor (lockdown) – măsură despre care ei spun că e un remediu mai periculos decît pandemia însăși pe care respectiva închidere vrea s-o oprească. Și ei, înarmați cu statistici și date (niciodată n-au fost vehiculate mai multe grafice și tabele decît în aceste luni, dar și interpretări la ele), se străduiesc să ne arate că, stînd lucrurile cum stau, vor muri mai mulți oameni de foame, de alte boli decît de COVID-19, că închiderea sau amînarea deschiderii economiilor va genera suferințe (șomaj, anxietate, venituri reduse, copii isterizați, cupluri stricate, școlaritate în mare suferință) și că ar trebui să procedăm diferit, fugind mai curînd de doctori decît de virus. Unii au sugerat – fie și cu oarecare discreție – că, oricum, cine trebuia să moară a murit și nu atît de COVID-19, cît de alte boli grave asociate. Ce-i drept (asta nu mai spun respectivii), ar mai fi trăit, probabil, cîteva luni sau cîțiva ani. Cînd nu tu personal ești în cauză, e mai ușor să faci asemenea raționamente, bazate pe un vag „trebuia”. Dar e și ăsta un mod de a fugi – poate, de răspundere, prezentînd în schimb niște statistici.

Problema stă însă și în felul cum numeri morții. Unii se grăbesc să-i includă între morții de COVID-19 pe toți cei care au infecția, indiferent de alte boli asociate (cum se întîmplă în multe țări, inclusiv în România). Alții îi extrag din sumă pe cei care au murit, să zicem, de cancer, de atac cerebral sau de infarct miocardic, dar care aveau și COVID-19. Așa a făcut, pare-se,Germania, de unde o rată mult mai mică a mortalității. În schimb, Belgia a procedat invers: chiar morții care avuseseră simptome de COVID-19, dar nu fuseseră testați, au fost trecuți în rîndul decedaților de COVID-19, de unde o rată a mortalității mult mai mare. Se pare că a fugi după cifrele cele mai convenabile pentru unii face parte dintre ocupațiile favorite ale statelor și politicienilor.

Politica, cel mai mult, desparte direcțiile de fugă. Se observă că dreapta conservatoare, mai ales în Statele Unite și Marea Britanie, tinde să favorizeze economia și o deschidere mai rapidă, criticînd excesul de prudență din partea medicilor. Stînga vrea să fie mai virtuoasă cînd e vorba de salvarea vieților. Pe de altă parte, liderii populiști au început să sprinteze în direcția autoritarismului și, sub pretextul controlului epidemiei, se întrec cum să controleze pe termen nelimitat populația și să-și aroge puteri sporite. Dar există și situații pe dos: la noi, de teama, cică, a dictaturii lui Iohannis & co., Avocatul Poporului și Curtea Constituțională, inspirată de PSD, șterg, dintr-un foc, toate amenzile date în timpul stării de urgență, chipurile deoarece un articol dintr-o ordonanță de urgență din 1999 n-ar fi constituțional. Se pare că pandemia îmbolnăvește uneori și mințile mai fragile, nu numai plămînii. De acum, la noi, s-a dat liber la contaminarea de masă, zisă nu imunizarea de turmă, ci fuga în turmă.

Între timp, căutăm vinovatul pentru tot necazul. Cine ne-a alungat? Zebrele știu că-i leul sau ghepardul. Dar noi ce știm? Cine ne-a pus pe fugă? Chinezii, americanii, rușii sau mai curînd „oculta mondială” care, zic unii atoateștiutori, a creat pandemia, fiindcă, cică, vrea să ne oblige să ne vaccinăm cu toții, spre a ne impregna cu diferite substanțe nocive și a ne controla complet? Mai sînt și unii, mai timizi, care arată cu degetul spre „mama natură” – o mașteră, nu o mamă, în acest caz!

Dacă micuțul coronavirus ar putea gîndi, cred că ar fi și el derutat de această diversitate. „După cine să mă țin mai întîi, pe cine să fugăresc mai mult ca să am succes și  cînd, unde, de ce?”, s-ar tot munci să afle. „E, oricum, un haos total fuga după acest biped!”, ar conchide. Da, cu zebrele i-ar fi fost mai simplu. Dar cine l-a pus să facă pasul fatidic de la liliac la om?