Zilele trecute, ştiind că mă ocup de maidanezi, un prieten mi-a trimis un SMS: „Un maidanez s-a suit în autobuz; toată lumea îl alintă!“ Peste cîteva minute, urmează un al doilea SMS: „Tocmai s-a suit un homeless; la staţia următoare, călătorii l-au dat jos...“

Cu maidanezii ne-am obişnuit deja, sînt o problemă cotidiană vizibilă, vocală şi, se pare, perenă. În mod paradoxal – sau poate nu –, omologii bipezi ai maidanezilor – oamenii fără adăpost – sînt însă mult mai „tăcuţi“, practic absenţi din discursul public şi aproape neobservaţi de concetăţenii lor, fie ei şi iubitori de animale. Numărul de articole care le este dedicat în presă este mult mai mic, iar interesul oamenilor este şi el redus sau, în cel mai bun caz, unul rezervat. „Raiul gunoaielor, al cîinilor şi al oamenilor fără adăpost“ – titra de curînd un cotidian, rezumînd o asociere frecventă din mintea oamenilor. „Despre aurolaci şi homleşi, fără milă... Cum curăţăm societatea???“ – titrează, la rîndul său, un blogger român. Concluzia este simplă: statul ar trebui să „facă curat“. „Dar cetăţenii?“ a întrebat cineva. „Cetăţenii? Cetăţenii ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui. Dacă se poate să se ocupe şi de asta... n-are decît să se ocupe, dar nu e obligaţia mea ca cetăţean să am grijă de altul!“ a răspuns ferm persoana întrebată.

Dar cine sînt, de fapt, aceşti oameni ai străzii?

De cînd a apărut, în Europa de după marea ciumă, figura vagabondului a fost – şi a rămas – una foarte pestriţă, despărţind săracii milei creştine – deveniţi prea numeroşi – în „buni“ (care meritau în continuare această milă) şi „răi“ (pe care societatea dorea să-i ţină la distanţă). De aici s-au dezvoltat cele două politici urbane complementare, aceea a asistenţei sociale, respectiv a puşcăriilor, a lagărelor de muncă şi a altor azile. Nici legislaţiile recente, mult mai detaliate, nu au ajuns să formuleze clasificări precise şi exhaustive în această privinţă. Probabil că nici nu este posibil...

În orice caz, dacă ne referim doar la populaţia Bucureştiului, apare destul de clar faptul că aceasta are o percepţie foarte apropiată de cea a orăşenilor aşezaţi, din Anglia secolului al XVI-lea, faţă de „vagabonzii“ lor de atunci. Pentru bucureşteni, vagabonzii sînt, astfel, la grămadă: oameni fără adăpost, beţivi, săraci, nebuni, cerşetori, aurolaci, hoţi, delincvenţi... Sînt toţi oamenii „fără căpătîi“, adică fără adăpost, fără muncă şi fără identitate, o categorie ce întrupează, deci, dezordinea socială, şi de care statul trebuie să ne scape, pe noi, cetăţenii respectabili, cu identitate, casă şi loc de muncă. „Tare mi-aş dori să existe o lege care să oblige gaborii să îşi facă datoria şi să-i bage pe cerşetori şi pe aurolaci la puşcărie, doar aşa mai scăpăm de criminali, violatori, nebuni, tîlhari şi de persoane bolnave şi certate cu apa şi cu săpunul. Şi dacă vreun aurolac sau cerşetor vrea să scape de puşcărie, să fie trimis la muncă, să vadă şi el ce înseamnă munca!“ se revolta un cetăţean al Bucureştiului, pe blogul său. Ei bine, o astfel de lege exista pe vremea lui Ceauşescu şi a fost adoptată, recent, prin noua Constituţie a Ungariei... Ca şi în cazul maidanezilor, statul intervine pentru a face „curat“ în oraşele sale.

Situaţia este, însă, mai complexă. În România, conform unei evaluări realizate de Adrian-Nicolae Dan şi Mariana Dan, numărul total de persoane fără adăpost din mediul urban era, în 2004, de puţin peste 11.000. Cinci ani mai tîrziu, evidenţele Samusocial din iarna 2008-2009 arătau că în ţara noastră trăiesc aproximativ 15.000 de oameni ai străzii, dintre care o treime în Bucureşti. Statutul lor real este profund diferit de imaginea publică: aproape 85% dintre persoanele fără adăpost chestionate erau calificate profesional, 8% aveau studii superioare, 60% – studii medii şi 24% – studii primare; de asemenea, doar 1% dintre ele beneficia de ajutor social legal. Mulţi au ajuns în stradă, de fapt, pentru că şi-au pierdut locul de muncă şi/sau locuinţa, nu pentru că şi le-au părăsit sau pentru că „sînt certaţi cu apa şi săpunul“. Şi mulţi dintre aceştia (aproximativ 300 în fiecare an) plătesc cu viaţa această declasare. Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu există şi o adevărată industrie a cerşitului, organizată ca orice reţea ilegală, sau că mulţi dintre oamenii străzii nu ajung alcoolici şi într-o stare avansată de decădere umană. Şi atunci, cum să-i mai distingi pe „săracii buni“ de „vagabonzii răi“?

În faţa acestei dileme, marea majoritate a locuitorilor preferă, pur şi simplu, preventiv – şi mult mai comod –, să nu-i vadă, la propriu şi/sau la figurat. O anchetă relativ recentă, publicată de Ziare.com, a arătat, astfel, că dintre cei 2652 de respondenţi din Bucureşti, 78% s-au declarat împotriva adăpostirii oamenilor străzii în scările de bloc, pe perioada iernii, numai 16% fiind de acord. Era un apel umanitar în disperare de cauză, adăposturile pe care le puteau oferi primăriile fiind insuficiente iar riscul de deces, pe perioada gerului, fiind foarte mare.

Situaţia oamenilor străzii este, astfel, una şi mai proastă decît a cîinilor străzii, în ciuda înmulţirii relative a adăposturilor oferite de stat şi a acţiunilor unor asociaţii caritabile. Dacă maidanezii pot aspira la o adopţie care să-i apropie de casă, colegii lor bipezi sînt consideraţi ca responsabili de faptul că nu au casă şi ţinuţi strict departe de casă. Deşi atitudinile faţă de cîinii vagabonzi sînt încă majoritar agresive, de respingere, sentimentele şi practicile de apropiere dintre om şi animal sînt într-o creştere evidentă. Dimpotrivă, faţă de oamenii străzii, atitudinile de respingere – activă sau pasivă – sînt, practic, unanime. Cîinii încep să-şi capete drepturi de (con)locuire; oamenii par să şi le fi pierdut iremediabil...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Foto: L. Muntean