Nu, nu vreau să umbresc euforia sărbătorească a acestei luni cu una dintre problemele grave ale acestei lumi! Dar, dat fiind că am tot fost întrebat în ultima vreme ce părere am eu (din punct de vedere antropologic, desigur…) despre risipa alimentară, m-am gîndit că e o ocazie bună de a arunca, acum, o privire asupra problemei.

Datele generale, fiabile pentru UE și mai puțin fiabile pentru România, le cam știm: cam 90 de milioane de tone de alimente sînt aruncate în fiecare an în Europa, iar în România, 6000 de tone ajung zilnic la gunoi; altfel spus, cam 40% din alimentele produse sînt „risipite“. Ceea ce probabil nici unul dintre noi nu realizează însă, cam acesta este și procentul alimentelor pe care noi înșine le aruncăm la pubelă într-un an. Dar nu despre cifre aș vrea să discut aici, ele există pe Google – iar pentru România puteți să vă aruncați un ochi pe programul „România împotriva risipei de hrană.“

Dacă vorbim despre risipa alimentară a zilelor noastre, „din punct de vedere antropologic“, trebuie să ne întrebăm mai întîi ce-i aia „risipă“. Pare o întrebare stupidă, cu un răspuns de bun-simț la îndemînă, de genul „acolo unde prisosește, apare și risipa“. Ei bine, nu este chiar așa. Societățile arhaice de culegători și vînători, de pildă, au fost „societăți ale abundenței“, dar nu și ale risipei – ne spune antropologul american Marshall Sahlins. Pentru aceste societăți ale abundenței fără risipă era valabil principiul conform căruia „nevoile materiale ale oamenilor sînt finite și puține, iar mijloacele tehnice de a le satisface sînt neschimbate, dar adecvate“; aceste societăți aveau tot ce le trebuie pentru că nu își doreau decît ceea ce le trebuia.

Există apoi o imensă literatură antropologică despre potlach, o practică în-tîlnită în numeroase societăți destul de complexe, constînd în acumularea unor surplusuri doar pentru a putea fi dăruite, în cadrul unui ceremonial anume, tribului vecin, care, la rîndul său, va trebui să dăruiască și mai mult, la anul, primului trib. Sînt societăți ale risipei fără abundență, în care producția nu vizează atît acumularea, cît prestigiul, care nu au drept miză doar a avea, ci și a fi. Vă sună exotic și „irațional“? Păi, ia gîndiți-vă, că tot vin sărbătorile, care este acum dorința oricărei gospodine (familii) care se respectă? Nu cumva „risipim“ cu toții mîncare și băutură din convingerea că dacă nu rămîne, înseamnă că nu ajunge? Orice sărbătoare este încă la noi un mic potlach…

În sfîrșit, există societăți ale abundenței risipitoare, care apar de-abia odată cu piața și se bazează pe ideea că „nevoile materiale ale oamenilor sînt mari, ca să nu spunem infinite, în timp ce mijloacele de a le satisface sînt limitate“, astfel încît „discrepanța dintre mijloace și scopuri poate fi redusă, eventual, prin creșterea productivității industriale“. Pe scurt – și simplificînd mult lucrurile –, există două mari căi spre afluență: una constă în a-ți dori puțin, cealaltă în a produce mult. Întrebarea este însă, atunci, cît de mult poți produce cu resursele limitate ale planetei? Și uite așa a apărut ideea neprietenoasă a „economiei descreșterii“ sau lupta împotriva risipei alimentare…

Cînd vorbim despre „risipa alimentară“, avem deci în vedere această formă de risipă ce însoțește urmărirea indefinită a abundenței și apare din distribuirea inechitabilă a acesteia: cînd descoperă că mijloacele (resursele) nu sînt chiar nelimitate, societățile abundenței încep să taie din porția unora, care devin săracii lumii prospere. Natura risipei este deci, în amonte, una politică.

Dacă „risipa“ se află în chiar natura societăților noastre dezvoltate, cum de au hotărît atunci aceste societăți să lupte împotriva ei? Motivele sînt multiple: ecologice (conștientizarea faptului că resursele sînt totuși limitate), economice (costurile sînt totuși prea mari), sociale și morale (sărăcia a devenit prea mare și răspîndită, trebuie făcut ceva), dar și politice: există o corelație, de bun-simț, dar și calculată cu grijă, între prețul alimentelor și revoltă, iar în ultimii ani, aceste revolte au început să fie alarmante. Măsurile de combatere a risipei alimentare nu prea convin industriei alimentare, care, de la procesatori la comercianți, ar trebui să schimbe cîte ceva din practicile lor curente. Dar nu prea sînt luate în seamă nici de mulți dintre consumatori – deși ei sînt primii afectați de această risipă –, pentru simplul motiv că și ei ar trebui să-și modifice obișnuințele alimentare. Or, normele sociale (morale) legate de mîncare și mîncat au devenit mai laxe odată cu instalarea în societatea abundenței: cumperi ce te tentează, chiar dacă nu ai nevoie, mănînci pe stradă și arunci ce nu mai ai timp sau chef să mănînci, porunca „să nu lași nimic în farfurie“ a fost înlocuită, din fragedă pruncie, cu „mănînci doar cît îți trebuie“ etc.

Care e situația, din acest punct de vedere, în România? Păi, pînă de curînd, nu prea era cu adevărat o problemă. Pe de o parte, pentru că marea majoritate eram țărani, iar la țară nu se aruncă mîncare. Pe lîngă ceea ce se dădea, creștinește, de pomană, ce se „arunca“ devenea, de fapt, hrană pentru animale, îngrășămînt pentru pămînt etc.: un soi de „economie circulară“ avant la lettre. Pe de altă parte, am intrat în lumea abundenței cu burta goală, după un deceniu de foamete comunistă. De-abia după 1990 a început deci, compensatoriu, bulimia națională, una mai mare decît în alte țări post-comuniste – iar risipa alimentară a fost și ea pe măsură. În continuare, consumăm 41% din venituri pe alimente (cel mai mult din UE), așa încît ne este greu să ne imaginăm propria risipă și cu atît mai puțin „problema globală a risipei“. Pe de altă parte însă, deși un procent mare din societate declară că veniturile îi ajung de-abia pentru asigurarea strictului necesar, un procent și mai mare dintre români se declară (aspirațional) că fac parte din „clasa de mijloc“. Apare astfel un soi de „piață a dorinței“, în care mîncarea este dorința de bază: mănînc ce poftesc, deci sînt bine, în rînd cu lumea, sînt „middle class“!…

Au început să apară și la noi mijloace de redistribuire a alimentelor și, astfel, de reducere a risipei, mai ales la nivel de retail, dar comercianții nu se arată prea deschiși la aceste inițiative, căci le încurcă socotelile (deși ar putea să le reducă cheltuielile!). Avem acum și o lege, dar nu avem metodologia de aplicare. Dar, mai ales, săraci ai Europei, nu avem încă reprezentarea socială a riscului „risipei“. Așa că, pînă una-alta, poftă bună! Și totuși…

 Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu-cu-rești, 2015.