„Oameni care (...) 
mă iubesc pentru fleacuri 
ca
Război şi pace şi altele, 
care lor li se par foarte importante“
Lev Tolstoi,  Jurnal, 6 decembrie 1908 

 

Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante“. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit. Asta meriţi cînd foloseşti, în genul scurt, cuvinte mari. Îmi place sau nu, trebuie să mă explic.

Tema e riscantă. Mai întîi pentru că trebuie să o rezolv clar şi concis, gazetăreşte, rămînînd, aşadar, în limitele genului scurt. Apoi pentru că invocarea „lucrurilor importante“ stimulează gesticulaţia solemnă şi impostaţia iniţiatică. În sfîrşit pentru că, în acest domeniu, răspunsurile sînt, inevitabil, gata-făcute, previzibile şi, ca atare, nefolositoare. Poţi întocmi oricînd o listă validă de probleme nobile, care să definească fără rest ceea ce este „important“: problema sensului, a morţii, a iubirii, a suferinţei, a desăvîrşirii de sine, a creativităţii. Acestea sînt, într-adevăr, probleme importante şi e un fapt că vîrtejul zilnic le marginalizează, le adumbreşte, schimbînd unghiurile şi răsturnînd proporţiile. Necazul e că toate aceste probleme întrunesc un soi de consens vid: toţi admit, la răstimpuri, că ele sînt importante, dar nimeni nu le ia în serios, decît în rare momente de criză drastică, sub clarul de lună al primei îndrăgostiri sau la capătul unei beţii ruseşti. În Orientul mediu şi extrem, accentele se schimbă. Conturul metafizic al tematicii „europene“ face loc fie transcendentului radical, care anulează tot, fie clipei revelatoare, aptă să lumineze fulgurant, în chiar nemijlocirea imanenţei sale, sensul ultim. Cu multe decenii în urmă, un autor chinez, Lin-Yu-Tang, avea mare succes în Occident cu o carte intitulată The Importance of Living („Importanţa trăirii“, a vieţuirii de zi cu zi). Nu era un elogiu „vitalist“ al existenţei comune, ci o invitaţie la asumarea exigentă a fiecărei experienţe de viaţă (de la artă şi ritual la mîncare şi îmbrăcăminte), din perspectiva actului spiritual care o instituie. În genere, şi la Apus, şi la Răsărit se socoteşte că lumea nu are sens decît pe fundalul unei ordini meta-lumeşti, care o justifică şi o orientează. Lucrurile „importante“ sînt punctul de fugă al accesoriilor, „mîntuirea“ lor. Fără prezenţa lor hieratică, totul se pierde în derizoriu şi trivialitate. În limbajul credinţei, al tuturor credinţelor, „lucrurile importante“ se reduc, în fond, la unul singur: căutarea lui Dumnezeu, adică a singurei realităţi capabile să situeze totul, să dea „scara“ corectă a imediatului, să creeze ierarhii existenţiale cu sens.

Îmi dau perfect seama că orice discurs despre „lucrurile importante“ e pîndit de primejdii demobilizatoare. El poate sucomba în linearitate sublimă, dar flască, în inexprimabil sau – hélas – în abisalitatea de budoar a lui Paulo Coelho. Mai modestă şi mai direct utilizabilă ar fi, poate, o abordare piezişă. Mai important decît să inventariezi – numindu-le – lucrurile importante, este să ţii mereu deschisă întrebarea cu privire la ele. Cu alte cuvinte, să fii mereu atent la raportul dintre lucrurile, împrejurările şi fiinţele cu care ai de-a face, să deosebeşti între esenţial şi secund, între inevidenţele determinante şi evidenţele contingente, între traiectoria destinală şi accidentul colateral. A face din fiecare circumstanţă un exerciţiu de discernămînt e cheia optimă a identificării „lucrurilor importante“, care, de la caz la caz, capătă culori, definiţii şi funcţii diferite. Cititorul care mă întreabă care sînt „lucrurile cu adevărat importante“ este plasat deja în „cîmpul“ acestui exerciţiu.

Alături de discernămînt, se impune, de altfel, deprinderea – aş spune aproape „cultura“ – interogativităţii. Omul fără dubii este prototipul omului care n-are nici o relaţie cu „lucrurile importante“: el „ştie“, e beat de certitudini, nu are – în cel mai bun caz – decît mici perplexităţi de ocazie. Nu pledez, fireşte, pentru nedumerirea veşnică, ci pentru surdina care trebuie pusă mereu, de foarte sus, asupra oricărei forme de suficienţă mentală. A avea o relaţie constantă cu universul întrebării, cu acela, mai ales, al întrebării fără soluţie promptă, e un semn de sănătate spirituală, de bună aşezare în teritoriul valorilor.

„Lucrurile cu adevărat importante“ sînt cele cărora, îndeobşte, nu le acordăm importanţă, cele care pun, în jurul satisfacţiilor zilnice, un halou de nelinişte şi, în jurul insatisfacţiilor, un halou de linişte suverană. Sînt „distanţa“ fără de care nici un episod trăit nu are adîncime. Conştiinţa difuză a existenţei lor m-a ajutat, în multe ceasuri de oboseală a sufletului, să funcţionez malgré tout. Am aflat, astfel, că mai important decît să ştii care anume sînt lucrurile importante e să ai încredinţarea că asemenea lucruri există şi că, recunoscute sau nu, numite sau de nenumit, ele sînt stelele fixe ale oricărei încercări omeneşti. 

Apărut în Dilema veche, nr. 102, 6 ianuarie 2006