Printre scenariile apocaliptice care împînzesc Europa îşi fac loc şi puncte de vedere exprimate şugubăţ, dar – tocmai de aceea? – demne de luat în seamă pentru că, sub aparenţa unor glume numai bune de trimis prietenilor pe Internet, se ascund probleme vechi şi serioase ale bătrînului continent.

De pildă, hărţile. De la o vreme, Internetul şi Facebook-ul sînt pline de hărţi în care Europa este „redesenată“. În plină polemică asupra datoriilor Greciei, circula pe Internet o hartă în care zonele Europei apăreau reîmpărţite în funcţie de stereotipiile culturale: grecii şi italienii erau, evident, „leneşii din sud“. Am mai văzut şi altele, de un umor mai subtil sau mai grosier, care exprimau frustrările, nepotrivirile ori prejudecăţile europenilor despre ei înşişi. Există pe Internet hărţi ale Europei „din perspectiva“ georgienilor, francezilor, sîrbilor, maghiarilor, estonienilor etc. E o adevărată modă. Evident, sîntem avertizaţi să nu luăm lucrurile în serios. Simple glume sau expresii ale poncifelor istorice şi culturale, asemenea reprezentări ludice reuşesc totuşi să ne pună pe gînduri. Cea mai simpatică şi mai inteligentă, după părerea mea, este de departe aceea făcută de The Economist anul trecut. Se găseşte pe YouTube, cu titlul Redrawing the map of Europe, şi porneşte de la o întrebare simplă, „extrasă“ şi extrapolată din principiul libertăţii de mişcare a cetăţenilor europeni: „Ce s-ar întîmpla dacă ţările ar avea libertate de mişcare, asemenea cetăţenilor?“. Evident, s-ar mişca şi, în felul acesta, s-ar rezolva vechi probleme. De exemplu – sugerează The Economist – Marea Britanie s-ar muta la sud, pe lîngă Madeira, cu avantajul că Scoţia ar putea deveni astfel o insulă separată, împlinindu-şi visul de independenţă. Polonia ar putea scăpa din „strînsoarea“ Germaniei şi Rusiei mutîndu-se în locul Marii Britanii. Belgia ar face schimb de locuri cu Cehia, cu beneficii de ambele părţi: cehii s-ar înţelege bine cu noii lor vecini olandezii, iar slovacii, cu valonii din Belgia. În Balcanii de Vest s-ar rezolva cîteva probleme „permutînd“ între ele Macedonia, Kosovo şi Albania: în felul acesta Grecia ar scăpa de disputa cu Macedonia asupra denumirii, căci n-ar mai fi vecine. Elveţia s-ar putea alipi statelor scandinave, Norvegia fiind bucuroasă să aibă alături un stat non-UE. Ţările Baltice s-ar muta lîngă Irlanda, iar locul lor ar fi luat de Belarus şi de Kaliningrad (care astfel ar reveni lîngă ţara-mamă, Rusia). Ş.a.m.d. În spaţiile rămase libere, s-ar putea crea – sugerează The Economist – ţări noi, cu nume preluate din opere de ficţiune sau din filme (Ruritania, Syldavia, Borduria, Vulgaria). Concluzia e că „geografia Europei e la fel de frustrantă ca şi istoria ei“.

Recent, în Wall Street Journal am găsit încă o hartă, desenată de Peter Arkle, cu o Germanie mare pînă la Mediterana, un teritoriu numit „Laissez-Faire Lands“ (incluzînd Polonia şi Ţările Baltice) şi, în sud, din Portugalia pînă în Grecia, un generos spaţiu numit „Vacation Land“. Harta ilustrează un articol al lui Niall Ferguson intitulat „2021: The New Europe“. Într-un amestec de utopie glumeaţă şi avertisment lucid, Ferguson imaginează de fapt efectele crizei de acum: o Germanie puternică, mutarea capitalei de la Bruxelles la Viena (adică un fel de nou Imperiu Habsburgic, dată fiind experienţa celui vechi în „politicile multiculturale“), transformarea Sudului în zonă de vacanţă în care cei mai mulţi germani au o a doua casă (compensînd astfel îmbătrînirea populaţiei meridionale şi şomajul de peste 20%), un „Re-united Kindom“ incluzîndu-i şi pe irlandezi (care au adoptat principiul „mai bine britanici decît bruxellezi“) şi devenit ţara favorită pentru investitorii chinezi, care îşi iubesc foarte mult apartamentele din Chelsea şi cabanele de vînătoare din Scoţia. În 2021, ţările scandinave vor fi părăsit UE, dar Statele Unite ale Europei vor cuprinde 29 de ţări (şase provenite din fosta Iugoslavie şi două prin scindarea Belgiei). SUE vor fi realizat şi un mare pas în politica externă comună: împiedicarea unui atac nuclear al Israelului asupra Iranului. Preşedintele European Karl von Habsburg – imaginează Niall Ferguson – va explica la Al Jazeera raţiunile acestui gest: „Mai întîi am fost îngrijoraţi de efectul creşterii preţului petrolului asupra iubitului nostru euro. Dar mai presus de orice ne-am temut că vor fi iradiate staţiunile noastre de vacanţă preferate“.

Dincolo de joc şi fantazare geopolitică şi cartografică, există şi o parte serioasă în articol. Astăzi, toată lumea e preocupată de salvarea monedei euro. Dar – scrie Niall Ferguson – „n-am crezut niciodată că zona euro se va prăbuşi“. Dacă Grecia şi Italia – aşa cum spun unii – ar ieşi din zona euro şi ar trece la vechile lor monede, nu numai că ar avea costuri insuportabile, dar „peste noapte, băncile lor şi jumătate din corporaţiile lor non-financiare ar deveni insolvente“; în plus, nu există un mecanism legal prin care o ţară să părăsească uniunea monetară. În schimb, există în Tratatul de la Lisabona un articol care prevede posibilitatea ca un stat membru să iasă din UE. Aşa încît, crede Ferguson, „e mai probabil ca moneda europeană să reziste, dar să se dezintegreze Uniunea“.

Jocul de-a hărţile este posibil, între altele, tocmai datorită integrării europene şi desfiinţării frontierelor interne. Acum cîteva decenii era de neimaginat o asemenea „distracţie“ – nici măcar ca glumă. Statele aşa cum le ştim se văd azi prinse la mijloc: au datorii pe care nu le mai pot susţine singure, dar integrarea politică nu e suficient de puternică încît să permită adoptarea rapidă a unor măsuri comune de însănătoşire economică. Aşa încît, chiar dacă moneda euro va fi salvată, cetăţenii vor rămîne cu buzunarele mai goale. Iar în vremuri de criză, există reflexul retragerii în comunităţile şi percepţiile vechi, dar stabile. Adică în geografia frustrantă a naţiunilor şi în logica perversă a diferenţelor dintre „ei“ şi „noi“.