Poate părea bizar că în secolul XXI mai există oameni – și nici ignoranți, nici imbecili – care să mai creadă în adevărul literal al Bibliei. Și totuși ei există și nu chiar puțini: pot fi întîlniți deopotrivă în spațiul real, cît și în cel virtual: ei consideră senini, de exemplu, că lumea a fost făcută în șase zile acum circa 6000 de ani și tot ceea ce mai urmează de aici, literal: Adam și Eva, Paradisul terestru, încălcarea interdicției de a mînca din fructul cunoașterii binelui și răului și tot ceea ce e scris în continuare în Cartea Genezei. Am întîlnit odată și eu unul ca acesta și l-am întrebat cum explică măcar un singur lucru: prezența fosilelor care sugerează că pămîntul are o vîrstă cu mult mai mare decît cîteva milenii. Mi-a răspuns senin și fără a sta pe gînduri (dovadă că avea răspunsurile pregătite) că fosilele și celelalte forme geologice au fost plasate de Dumnezeu cu bună știință și făcute să pară vechi, deși ele nu sînt astfel în realitate. În felul acesta ni s-ar pune la încercare credința. Nu l-am mai întrebat de ce ar dori Dumnezeu să ne încerce credința prin înșelăciune continuă. Dialogul nu mai avea sens.

Sînt și alții, mai moderați și mai numeroși, pe care i-aș numi „armonizatori“. Ei încearcă cu mari eforturi să „armonizeze“ cumva relatările Bibliei cu unele rezultate ale științei moderne și sînt încîntați cînd cred că au găsit unele coincidențe. De exemplu, cînd află că, în descrierea cosmologică a Genezei, stelele apar la milioane de ani după prima emisie de fotoni care urmează Big Bang-ului, strigă fericiți: „Și Biblia o spune! Deci are dreptate“, amintindu-și că, în descrierea biblică a Genezei, lumina e făcută în ziua întîi, în timp ce soarele, luna și stelele apar abia în ziua a patra. Uită însă că, după Geneza biblică, în ziua a doua și a treia Dumnezeu face Pămîntul, marea și plantele, în vreme ce, în Geneza astrofizică, ordinea e inversă: stelele apar cu cîteva miliarde de ani bune înaintea Pămîntului și a florei. Mai recent, unii „armonizatori“ au crezut confirmat textul sfînt cînd s-a auzit de celebra „Evă mitrocondrială“ (cea mai recentă strămoașă a tuturor oamenilor în viață azi – o femeie care ar fi trăit în Africa de Est acum circa 170.000 de ani și care a avut minimum două fiice). Ea ne-a trimis, strict pe linie feminină (din mamă în fiice), ADN-ul mitocondrial, care suferă mutații periodice – ceea ce a permis geneticienilor „recuperarea“ ei. Descoperirea e uimitoare, dar „armonizatorii“ se bucură degeaba: ei uită să consemneze că această „Evă“ nu era singura femeie de pe lume în acel moment, precum presupusa Eva biblică, și mai ales – fapt mult mai neplăcut – că sînt toate șansele să nu-l fi cunoscut pe Adam. Într-adevăr, corespondentul ei genetic – cel mai recent strămoș bărbat al tuturor oamenilor care trăiesc azi (așa numitul „Adam cromozomial Y“) – ar fi trăit, după cele mai recente cercetări, cam cu 200-300.000 de ani în urmă. Astfel încît, vai, „protopărinții“ n-ar fi putut cădea în păcat împreună, căci erau decalați în timp! (Bineînțeles că nici acest „Adam cromozomial Y“ nu era deloc singurul bărbat de pe lume, pe cînd vîna pe undeva prin Africa.)

La polul opus îi întîlnim pe cei care, vrînd să se arate „științifici“, neagă orice valoare istoriei biblice: „Toate astea nu numai că nu sînt adevărate, dar sînt pur și simplu prostii“, îi auzi spunînd. „Științificii“ au dreptate, dar numai parțial. „Mitul“, spuneau cu mai mult adevăr neoplatonicienii, „este o istorie falsă oglindind adevărul.“ Care-i falsul? În cazul de față, al mitului Genezei, n-avem nici o umbră de adevăr istoric și poate nici teologic. Există însă un anumit adevăr, desigur non-literal și non-istoric, al mitului respectiv (ca și al altor mituri, desigur), dar deloc de neglijat, ba aș zice chiar fundamental: l-aș numi adevărul „întreg-omenescului“.

Fiindcă am vorbit despre Adam și Eva, amintiți-vă de povestea lor și reduceți-o la esență: patru persoane (Dumnezeu, Șarpele, Adam și Eva) locuiesc împreună într-un loc de invidiat. Cea dintîi persoană e conducătorul și organizatorul. La un moment dat, pleacă de acasă și le cere ultimilor doi să nu comită un anume act, care le-ar fi dăunător. Totuși, neascultînd, ei comit actul, apoi realizează greșeala și se ascund de frică. Dumnezeu se întoarce, îi descoperă ascunși și îi ia la întrebări. În continuare se joacă ceea ce am numit „întreg-omenescul“: întrebat de ce a comis infracțiunea, Adam dă vina pe femeie, sugerînd însă că și Dumnezeu are o vină, fiindcă El „i-a dat-o pe femeie“. Femeia, la rîndul ei, dă vina pe Șarpe, care, cică, „a amăgit-o“. Acesta tace neadmițînd nimic, de unde era foarte bun orator mai înainte. Iar Dumnezeu, în loc să asume și el o anumită vinovăție (în fond, conducătorul e dator să asume și el o eroare gravă a subordonaților), rezolvă situația dîndu-i pe toți afară din casă și părînd în felul acesta să aibă niște probleme, astăzi le-am zice de „leadership“.

Nu regăsim aici eterna noastră fugă de responsabilitate, ca și eterna noastră imaturitate? Abia așteptăm să fim adulți, dar cînd sîntem tratați ca adulți, dorim să redevenim copii. Pe de o parte, în calitate de adulți pretindem să mîncăm fructele „arborelui cunoașterii binelui și răului“; pe de alta, întocmai ca niște copii, vrem să scăpăm de responsabilitatea maturizării și a înțelegerii. Cînd revine Șeful, începem prin a ne ascunde ca niște copii, apoi dacă asta nu ține, refuzăm direct asumarea vinovăției: nu, noi n-am știut, altul – eventual cel mai slab – e mereu de vină; da, un altul ne-a amăgit, unul foarte-foarte viclean, care a profitat de naivitatea noastră. Ba chiar insinuăm că a fost și rolul Șefului aici, care a organizat totul. Din cînd în cînd, urmăm strategia Șarpelui: în loc de recunoaștere, tăcem ca și cînd ne-am fi înghițit brusc limba și dăm să ne ascundem prin nu știu ce bortă. Dar nici cu Șeful nu mi-e rușine: după ce îi ascultă pe toți subordonații, se descarcă pe ei pedepsindu-i fără remușcări, de parcă el personal n-ar fi avut nici un amestec în dramă, dovedind și el neasumarea părții lui de vină. Ba chiar își exprimă temerea că, odată ce au învățat insubordonarea, ceilalți ar putea să încerce să-i uzurpe condiția, în caz că n-ar fi alungați.

Acesta e adevărul mitului biblic, „întreg o-menescul“ lui: neobositul nostru „celălalt e de vină, nu eu“, pronunțat indiferent de poziția ierarhică în care ne aflăm și de împrejurări – expus în acele cîteva rînduri din Cartea Genezei cu o uimitoare concizie, claritate și profunzime. În forme dintre cele mai diverse, regăsim scenariul său, neîncetat rejucat în fiecare familie, în fiecare trib, în fiecare echipă, în fiecare instituție, în fiecare partid, în fiecare țară, în fiecare epocă. Oriunde coabitează măcar trei-patru persoane, răsună acest etern cîntec „nu eu, altul e de vină“. Cu siguranță, știa deja de el, din proprie experiență, nu numai Eva cea din Carte, ci și cea din gene – stră-stră…-străbunica noastră, a tuturor, venerabila „Evă mitocondrială“!