– Care-i cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată? sînt întrebat.

– În afara aceleia că exist pur și simplu, fără să mi se fi cerut părerea?

– Asta nu se pune...

OK, mă străduiesc să mă analizez în vederea unui răspuns pertinent. Încep să caut în trecut – poate pe cînd eram elev, ori student, ori mai tîrziu... nu știu, ar fi poate vreo nedreptate care atunci m-a mîniat, dar nu sînt încă bine dumirit. Între timp, trebuie să-mi întrerup căutarea prin trecut. Ies în oraș și văd îndată un om bătrîn căutând de mîncare prin pubele. Nu găsește. Mai merg și văd un schilod, căznindu-se să se suie în autobuz. Nimeni nu-l ajută. La poștă, o bătrînă se caută de mărunțiș ca să trimită o sută de lei unui nepot. Oare va reuși? Vin acasă și deschid televizorul: o sarabandă de orori: oameni uciși în atentate, inundații care mătură orașe, războaie crunte prin diferite părți ale lumii. Epidemii. Numărul morților și al răniților crește amețitor. Văd și convoaiele aproape nesfîrșite de migranți din Siria sau Irak... Închid.

Decid că este insultător să-mi studiez cu luare-aminte cîteva micuțe vînătăi, atunci cînd toată lumea pare a fi o uriașă rană vie! Așa că renunț să mai cîntăresc vechi nedreptăți personale.

Dau foaia goală. Interviu eșuat.

– Sînteți un om fericit! mi se spune.

Sînt.