Instituții umanizate, oameni instituționalizați

Publicat în Dilema Veche nr. 911 din 23 – 29 septembrie 2021
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg

Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip „uman”. Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere, să-l facă să se simtă ca acasă sau ca între prieteni. Sînt de acord că e nevoie de politeţe, de cordialitate, de respect. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă. În ce mă priveşte prefer instituţiile care „merg ceas”, care au adică rigoarea şi eficienţa previzibilă a unui mecanism. Nu te alintă, nu ţi se dedică orbeşte, nu se gudură pe lîngă tine, dar îţi rezolvă problemele riguros şi prompt. Nu e cazul la noi. Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor „umană”, prea umană. Nu sînt nişte angrenaje bine unse, ci nişte alcătuiri de tip organic, nişte vietăţi capricioase, cu reacţii greu de anticipat. Odată ce le-ai trecut pragul, te afli în plină aventură. Dacă ai noroc şi te înţelegi „omeneşte” cu reprezentanţii instituţiei, o vei părăsi sedat, cu soluţia în buzunar. Dar de regulă n-ai noroc. De regulă ai de a face nu cu un mecanism, ci cu o dihanie. Nu cu ceva funcţional, ci cu cineva dominat de umori, stări, impulsuri şi inhibiţii. Instituţiile noastre sînt cînd obeze, cînd anemice, cînd constipate, cînd incontinente, cînd băţoase, cînd blegi. Au migrene, crampe, ameţeli, alergii. Sînt fie lacome, fie uscăţive, fie gripate, fie convalescente. Ferească Dumnezeu să pici pe o indispoziţie, pe o plictiseală difuză, pe un spleen. Trebuie să ai grijă cum vorbeşti şi cum te porţi. Trebuie să fii drăgălaş, cuminte, mulţumit cu ce ţi se oferă. Modelul e acela al clientului care, aflat la tejghea, cere favoruri vînzătorului atotputernic. Observatorii apuseni n-au priceput niciodată această curioasă răsturnare a rolurilor. Ei ştiu că vînzătorul e acela care trebuie să-l atragă pe cumpărător, să-l îmbie, să-l convingă, să-l narcotizeze. Ei bine, nu! Vînzătorul e suveran. La fel, instituţiile. Ele trebuie înduplecate, curtate, confirmate clipă de clipă în suveranitatea lor. Au sensibilităţile şi idiosincrasiile lor, au zile rele şi zile bune, au stupori, melancolii şi hachiţe. Au „faţă umană”. Cum să nu-ţi doreşti, confruntat cu această patologie, structura rece, egală cu sine, a unui mecanism neutru, bine reglat?

Există, însă, şi o patologie de sens contrar. Alături de instituţii „umanizate” în mod inadecvat, avem adesea de a face și cu oameni „instituţionalizaţi”, adică înstrăinaţi de propria lor umanitate. Un caz clasic este dictatorul. Obişnuit să asume postura monumentală a unei instanţe suprapersonale, el nu-şi mai percepe concetăţenii ca interlocutori, ci ca petenţi indemni. Dictatorul se substituie, uzurpator, instituţiilor legitime, adoptă impasibilitatea statuii şi inviolabilitatea unui decret divin. Mişcarea lui seamănă tot mai mult cu aceea a unei păpuşi mecanice, a unui Golem cu fiziologie standardizată. E o schemă inabordabilă, o abstracţiune cu efect criminal.

Un alt caz este birocratul. Şi el a pierdut flexibilitatea vitală a umanităţii. E „instituţionalizat”, în măsura în care a sacrificat, treptat, frăgezimea persoanei, graţia spontaneităţii, sensul comunicării libere. Instalat, ca un mărunt subansamblu, în pîntecul aseptic al instituţiei pe care o slujeşte, el trăieşte prin ea, respiră prin delegaţie, îţi anulează, sinucigaş, chipul. Dictatorul ilustrează supraumanitatea arbitrară a instituţiei, în vreme ce birocratul ilustrează stearpa ei subumanitate.

În sfîrşit, un caz, din păcate, foarte răspîndit este acela al autocratului: la scară mare sau la niveluri mici, el nu mai poate deosebi între componenta sa privat omenească şi rolul instituţional în care a fost distribuit temporar. Avem de a face, în fond, cu un exemplu banal de încurcare a borcanelor, explicabil prin infantilism, orgoliu prostesc sau pură sminteală. Ministrul care lucrează în nume propriu şi în beneficiu propriu sau care îşi introduce familia sau gaşca în circuitul ministerial evacuează, despotic, interesul public pentru a face loc bunului său plac. Dacă e ministrul Culturii, distribuie subvenţii cum îl taie capul şi cum îi dictează lista răfuielilor personale. Dacă e preşedinte de Academie, sprijină oameni şi proiecte după criteriul simpatiilor şi antipatiilor lui domestice. Dacă e director de muzeu, taie şi spînzură încăpăţînat, fericit să-şi impună, în dispreţul oricărui dialog, mica lui poftă „metodologică”. Autocratul ţopăie în instituţiile ţării ca găina în coteţul propriu: nu mai ştie ce e al lui şi ce e al celorlalţi. Nu mai ştie dacă maşina de serviciu e a lui sau a statului, dacă străzile sînt ale lui sau ale oraşului, dacă fabricile, editurile şi monumentele istorice sînt patrimoniu public sau anexe ale budoarului privat. Totul i se cuvine. Autocratul e o sinteză nefericită între ce e mai rău în om şi ce e mai rău în instituţii. E avortonul politic al democraţiilor necoapte. Abuziv la guvernare, resentimentar în opoziţie şi acru la pensie, autocratul e, azi, un personaj emblematic. În el supravieţuiesc, fără anvergură, reflexele dictaturii defuncte. Autocratul e, cu alte cuvinte, un dictator de tranziţie.

(Articol scris în 2004 și din ce în ce mai actual...)

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.