Cînd în deșertul lumii bîntuie – cum se întîmpla în Evul Mediu timpuriu – mari furtuni, omului i se oferă șansa de a descoperi latențele de creativitate ale interiorității. El pune, iată, în Irlanda veacurilor VIII și IX, temeliile unei civilizații a recluziunii, a singurătății monahale, adăpostită de încăperi sumbre, ca de o uriașă cochilie. Manuscrisele strălucitoare ale acestei epoci sînt, în fond, născute în ascunsul penumbrelor. Iar „secretul” artei de care ne ocupăm este, în bună măsură, efortul ei programatic de a asigura o compensație spirituală lumii încă destructurate din jur. Ea încearcă să transforme, printr-o manevră cvasi-alchimică, umbrele în lumini, să introducă în haos principiul ordinii și în efemer – principiul duratei.

  

                                                                    Book of Kells

Paginile faimoaselor manuscrise miniate din nordul Angliei (Lindisfarne și Dimma, Durrow și Kells) preferă reprezentării cît de cît „realiste”, decorul abstract, arabescul, stilizarea extremă. Și e întru totul explicabilă această evadare în lumea conturului pur, a geometriei decorative, dat fiind contextul mai degrabă rebarbativ al ambianței concrete a epocii. Elementul figurativ este, în reprezentări ca acestea, redus cu zgîrcenie la strictul necesar, pentru ca excursul non-figurativ să se poată desfășura în voie. Realul pare hăituit de un adevărat demon al geometriei. Ființele vii par prinse în capcana unui sever labirint grafic. Detaliile fiziognomice sînt accidentale, asemenea unor reziduuri maximal simplificate. Realitatea nu e obiectul unor referințe imediate, ci al unor aluzii îndepărtate, în jurul cărora se țese, delirant, un bogat comentariu ornamental. Sînt imagini care pietrifică realul prin schematizare, în loc să-l reproducă pur și simplu: imagini heraldice, de un statism incoruptibil, imagini care evocă, uneori – pentru a invoca un repertoriu iconografic cu care sîntem încă familiarizați –, imaginile unui joc de cărți, imagini-emblemă, imagini-semn și nu imagini mimetice.

  

                                                                    Book of Kells

În veacul nostru, Paul Klee avea dreptate să declare că numai o lume fericită poate produce o artă imanentă, figurativă. Or arta luminos transcendentă a debutului Evului de Mijloc atestă un univers mai curînd nefericit, în care singura soluție de echilibru era speranța. Cu alte cuvinte, în divagațiile decorative ale liniei se întrevede o imperativă nevoie de uitare a lumii imediate, un efort de surdinare a dramei ei, echivalent, pe alte coordonate, cu efortul de transcendere a realului implicat în arta abstractă de azi...

Mai aproape de centrul Europei, către Franța, realul e privit, totuși, cu mai multă „toleranță”. Stilizarea e mai puțin agresivă, desenul este mai relaxat, ductul conturelor – mai liber. Pînă și „ambalajul” decorativ al literelor inițiale e mai aerisit, îngăduind mai multe spații goale. Elementele zoomorfe și florale sînt tratate mai respectuos, fără acel fanatism abstractizant cu care ne întîlnim în faimoasa Book of Kells. Iar o lucrare de tipul Evangheliei decorate de scribul Gundohinus în secolul VIII poate mărturisi, cu grafica ei elementară, și ceva despre resursele de senină candoare de care dispunea omul acelor vremuri. Nu lipsesc, de altfel, și alte episoade imagistice de o surprinzătoare „libertate”: de pildă, o copie de veac IX a unui manuscris din veacul al IV-lea, în care vedem un centaur, al cărui corp e alcătuit din însuși textul manuscrisului. Un procedeu amuzant, care anticipează s-ar zice, pe neașteptate, caligramele lui Apollinaire din pragul veacului XX. Și care demonstrează disponibilitatea pentru joc, pentru improvizație, a unui moment istoric ceva mai calm: momentul Carol cel Mare, a cărui domnie, iradiind din spațiul Aachenului (Aix-la Chapelle pe atunci), a putut fi calificată drept o adevărată Renaștere...

         

                                                  Evanghelia decorată de Gundohinus

Și iată, acum, unele dintre cele mai patetice imagini ale istoriei artei: cele ale Evangheliarului legat de numele arhiepiscopului Ebbon din Reims, frate de lapte cu viitorul împărat Ludovic cel Pios. În puține cazuri anatomia secretă a stării de inspirație este surprinsă mai spectaculos decît aici. Trupul fiecărui personaj se conturează printr-un soi de febră a liniei. Întreaga ambianță pare străbătută de tremurul supralumesc al unei radicale iluminări. Omul e definit, în asemenea imagini, ca o dramatică condensare de materie în jurul unui vibrato afectiv, ca o piesă de marmură adunată în jurul unui nucleu de fervoare. Pînă și activitățile zilnice, profane, apar integrate, prin arta arhiepiscopatului din Reims, într-o ordine mai înaltă, acea ordine care, încorporată în marea cupolă de la Aachen, a guvernat întreaga producție artistică a epocii...

  

                                                     Evangheliarul lui Ebbon din Reims

Foto: wikimedia commons