După 1989, poporul nostru blînd, paşnic şi ospitalier a descoperit – printre alte minuni ale modernităţii neasimilate la timp şi ale postmodernităţii inevitabile – concurenţa. Ea s-a strecurat – cum se spunea în limbajul comunist deloc modern şi cîtuşi de puţin postmodern – „în toate sectoarele de activitate, în viaţa economică, politică şi social-culturală a patriei noastre“. Am impresia însă că ne-a prins pe picior greşit.

Comunismul a provocat o ruptură în evoluţia firească a societăţii. Dincolo de condamnarea politică, de procesele morale ori de teoriile dlui Iliescu privind „prăbuşirea de la sine“ a sistemului în decembrie 1989, urmele comunismului ne însoţesc încă în viaţa de toate zilele şi se văd mai limpede „la firul ierbii“ decît la nivel de sistem. Colectivismul şi asistenţialismul impuse de comunism – şi placate atît de eficient pe o trăsătură mai veche a culturii noastre, în care apartenenţa la comunitate e valorizată mai mult decît individul – sînt încă dominante, dar au creat, în anii tranziţiei, o curioasă simbioză cu un fel de individualism deprins pe apucate, pe măsură ce societatea s-a deschis şi s-a „occidentalizat“. Reflexul de a cere totul de la Stat şi de a ne deplînge soarta în cor (pentru că valorile noastre nu sînt recunoscute în lume şi noi, ca popor, ne definim aşa şi pe dincolo...) e dublat astăzi de tentativele individuale ale fiecăruia de a-şi construi viaţa cum crede şi de a-şi exprima liber opiniile (uneori zgomotos şi vehement). Pentru că n-am asimilat la timp unele valori şi reguli ale convieţuirii şi ale construcţiei sociale (sau le-am uitat în anii comunismului), exprimarea recentelor noastre libertăţi se face adesea încălcînd libertatea celorlalţi, iar concurenţa se transformă în sauve qui peut. Uitaţi-vă la traficul de pe străzile şi şoselele noastre: nu are aspectul normal al unui grup de inşi care folosesc în comun („şeruiesc“, dacă preferaţi...) aceeaşi cale de transport, ci arată ca o scenă pe care unii vor să se afirme în dauna celorlalţi – să-i fenteze, să le-o ia înainte cu orice mijloace, să „le-o tragă“ – şi, astfel, să-şi îmbunătăţească self esteem-ul. Cam aşa arată şi societatea în ansamblu. Şi cam asta e, sumar vorbind, ideea de concurenţă. Aşa cum şoferii nu conştientizează că toţi au interesul comun ca traficul să nu se blocheze (ca o condiţie a mersului lor individual care încotro), industriaşii, comercianţii ori cetăţenii nu reuşesc să-şi definească alte obiective decît „raderea“ celorlalţi. Cu excepţiile de rigoare, desigur. De exemplu, după ce au reuşit cu chiu, cu vai, să-şi recupereze terenurile confiscate de comunişti, ţăranii (mă rog, agricultorii ori fermierii, cum vreţi) nu vor să se asocieze în cooperative pentru a-şi lucra mai eficient pămîntul. Mai bine îl lasă nelucrat decît să „pună ceva în comun“ cu alţii. În diverse domenii au apărut asociaţii patronale care au început să apere interesele breslei, despre concurenţă fiind vorba abia după aceea. Dar sînt mai multe asociaţii care pretind că reprezintă „patronatul român“ în ansamblu şi care se consideră una mai reprezentativă decît cealaltă – ceea ce le slăbeşte în raporturile cu Statul. Fragmentarea se produce tocmai din cauza unor incompatibilităţi personale: cutare nu vrea să fie în aceeaşi oală cu icsulescu, z nu-l suportă pe y ş.a.m.d. La fel stau lucrurile cu diverse asociaţii profesionale. Să luăm cazul domeniului editorial, de pildă: există mai multe asociaţii ale editorilor, nici una suficient de puternică încît să aibă o voce credibilă în relaţia cu Statul şi cu alte entităţi. Mai bine ne plîngem – individual sau în grup – că moare cultura, că TVA-ul e mare, că editurile abia mai supravieţuiesc, decît să găsim soluţii eficiente pentru rezolvarea intereselor comune. Sau, să luăm cazul presei. Meseria de jurnalist a devenit extrem de precară pe toate planurile – de la salariu la condiţia socială şi morală a jurnalistului. Dar nimeni nu mai ştie cîte zeci sau sute de asociaţii şi sindicate ale jurnaliştilor există (teoretic!), nici una capabilă să le rezolve problemele bieţilor pălmaşi ai scrisului şi audiovizualului ori să discute coerent cu patronii şi managerii din mass-media. În schimb, jurnaliştii ori instituţiile de presă la care lucrează îşi pun reciproc piedici în numele „exclusivităţii“ ori pentru că patronii au ceva de împărţit între ei. Între timp, presa scrisă devine tot mai precară, televiziunile se concurează prosteşte întru scandaluri şi trăsnăi ori se prostituează politic. Dar ce contează dacă „ai noştri“ i-au depăşit la rating pe „ai lor“?

Sînt multe asemenea exemple din care rezultă că un soi ciudat de individualism înghiţit pe nemestecate, după ce ni s-au deschis băierile libertăţii, ne împiedică să putem construi, de fapt, o societate. O să ne treacă, desigur, ca orice boală a copilăriei. Dar va lăsa urme adînci. Şi, deocamdată, ne împiedică să trăim cît de cît firesc. Ne-am construit ideea de concurenţă din mers şi pe gîfîite, cîrpind moldo-valah conceptul capitalist-occidental. I-am adăugat, româneşte, ideea de „dat la gioale“, supraconceptul „să moară (şi) capra vecinului“ şi rămăşiţa de gîndire marxist-leninist-stalinistă „cine nu e cu noi e împotriva noastră“.