E surprinzător (sînt naiv?) că, în zilele noastre, cînd informaţia circulă atît de repede şi cînd Internetul ne dă acces la tot ce vrem şi ce nu vrem, nişte oficiali guvernamentali pot minţi într-o manieră atît de stupidă. E tragic că România e condusă de nişte inşi care recurg la metode de manipulare atît de primitive, care mai mergeau cît de cît pe vremea lui Ceauşescu, cînd în jurul ţării era construit un „zid informaţional“ solid, iar cetăţenii nu ştiau ce se întîmplă şi ce se vorbeşte „dincolo“. „Cel mai cinstit guvern“ oferă nişte uluitoare dovezi de prostie şi rea-creadinţă în materie de comunicare: se străduieşte zilnic să-şi ducă de nas propriii cetăţeni (ceea ce, în bună parte, îi reuşeşte) şi să aburească restul lumii (ceea ce nu-i iese deloc, n-are cum). Cîteva exemple.

Ambasadorul român la Berlin a fost convocat la Ministerul de Externe al Germaniei. În sistemul diplomatic, convocarea unui ambasador e un act foarte grav în sine, dincolo de subiectul propriu-zis al discuţiei: e un semnal că lucrurile merg prost în ţara cu pricina. MAE a comunicat apoi că nu, nici vorbă, a fost o întîlnire de rutină, planificată dinainte. Or, comunicatul ministerului federal de Externe era vizibil pentru oricine, şi pe site-ul instituţiei, şi pe site-uri româneşti. Oricine putea verifica singur că nu a fost nimic planificat, ci o convocare. Dl ministru Andrei Marga însă – care face gafe după gafe, dovedind că nu pricepe absolut nimic din relaţiile diplomatice – a rămas fixat în altă epocă, în care accesul la informaţii era controlat de Partid. Bineînţeles, comunicatul MAE era adresat publicului din România şi avea scopul să dreagă imaginea Guvernului. Dar acel comunicat – evident – a ajuns rapid şi la oficialii germani (că de-aia există servicii diplomatice). Carevasăzică, mesajul MAE către ministerul german de Externe este „n-a fost convocare, sînteţi mincinoşi“. Îşi închipuie dl Marga că va mai fi băgat în seamă de vreun oficial german după un asemenea mesaj?

Alt exemplu. Preşedintele Comisiei Europene i-a solicitat premierului Ponta să răspundă la 11 puncte. (Las deoparte faptul că, pe la televiziunile noastre, s-a „dezbătut“ vreo trei zile dacă era vorba de „11 solicitări“, „11 cerinţe“ sau „11 întrebări“, cu o subtilitate hermeneutică demnă de o cauză mai bună...). A doua zi, premierul nostru a declarat vesel că a şi răspuns. Comisia Europeană a revenit după cîteva zile: „nu am primit nici un răspuns oficial de la Guvernul român“. Pe-nserat, Victor Ponta a revenit şi el: „am trimis răspunsurile azi, data trecută trimisesem doar un draft“. Îşi închipuie cinstitul nostru premier că prima sa declaraţie a rămas doar aici, între Antena 3, Realitatea TV şi poporul român, şi că oficialii europeni n-au aflat imediat de ea? Şi ce-i aia „draft“? În relaţiile internaţionale ciornele ţin loc de documente oficiale?

Încă un exemplu, mai încurcat. Plagiatul premierului (care e limpede ca lacrima pentru orice persoană alfabetizată: oricine poate compara cele două texte) a stîrnit un iureş de declaraţii despre tot felul de comisii care au sau n-au dreptul să se pronunţe. Peste toate, d-na Ecaterina Andronescu, această cariatidă a învăţămîntului românesc de tranziţie, a venit cu ceva asemănător şantajului, spunînd că, dacă plagiatul se dovedeşte, ar putea fi desfiinţată şcoala doctorală a Universităţii Bucureşti. Pardon? Şi dacă se dovedeşte că „băieţii deştepţi“ au furat energie, ar trebui închise hidrocentralele? Iar zilele trecute, o „Comisie Tehnică“ a Consiliului Naţional de Etică a decretat: nu e plagiat. „Concluziile“ sînt formulate într-un stupid limbaj de lemn, plin de generalităţi: „În urma analizelor efectuate s-a constatat că procedurile în urma cărora domnul Victor Ponta a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice au fost în acord cu legislaţia în vigoare în 2003 şi nu se poate susţine calificarea de plagiat. Raportul comisiei independente relevă următoarele: teza de doctorat elaborată de domnul Victor Ponta şi susţinută public în anul 2003 respectă cerinţele academice din acea perioadă şi este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă“.
Este genul de text care poate fi scris la repezeală, pe colţul mesei, despre oricine şi despre orice. Dar excesul de zel trădează semnele minciunii: cică teza „respectă cerinţele academice“ din 2003. În materie de redactare, citare, referinţe bibliografice şi alte asemenea „fleacuri“ academice, normele nu s-au schimbat de multă vreme. Lucrări plagiate au mai fost descoperite în ultimii ani: s-au retras titlurile, au fost sancţionaţi plagiatorii şi gata. Nu s-a desfiinţat nici o şcoală doctorală şi nici nu s-au inventat atîtea chichiţe „legislative“. În cazul lui Victor Ponta, nu numai că se tot pun beţe în roate şi se amînă decizia, dar se şi construiesc tot felul de sofisme, comisii şi para-comisii care să bage gunoiul sub preşul naţional. Îşi închipuie dna Andronescu & USL că, în Europa, are cineva mai multă încredere în pospaiul nostru de comisii făcute şi desfiinţate peste noapte decît în revista Nature sau în Frankfurter Allgemeine Zeitung? Evident, nu. Dar speră că pot manipula opinia publică de la noi.

Aceste exemple (şi alte cîteva zeci sau sute adunate în ultimele săptămîni) arată un singur lucru: „cel mai cinstit guvern“ funcţionează pe bază de minciuni. Degeaba recită refrenul cu „respectarea statului de drept şi a principiilor democratice“. În fapt, a instituit un fel de democraţie a minciunii: Guvernul îşi duce de nas propriii cetăţeni, dîndu-le senzaţia că totul se decide democratic, prin vot, în Parlament şi la referendum. Din păcate, există încă un număr destul de mare de cetăţeni români care se lasă minţiţi. Sau cărora nu le pasă de „ăştia de la putere“. Mă tem că, deocamdată, asta e tot ce poate da societatea românească.