Cum s-a schimbat viața noastră, a tuturor, în numai trei-patru săptămîni! Încă la sfîrșitul lui februarie mai participam la colocvii, mai pregăteam lansări de cărți și întîlniri; stăteam de vorbă în cafenele, ne plimbam și, deloc în ultimul rînd, țineam cursuri înaintea unor studenți în carne și oase și nu, ca acum, unor fantome online. Aveam planuri de viitor, făceam proiecte pe care ne propuneam să le aducem la îndeplinire. Ne gîndeam să călătorim în țară sau în străinătate. Participam la colocvii și la conferințe. Făceam planuri de vacanță. Și alte nimicuri sub specie aeterni, firește, dar teribil de grave în viața fiecăruia.

Și deodată, în numai cîteva zile, totul s-a destrămat individual și colectiv, de zici că nici n-ar fi fost. Lovitură nimicitoare, fulgerătoare. Un continent întreg, o planetă s-au deșteptat într-un film stupid. Trecutul a devenit fantomatic. Oare oamenii au mai umblat vreodată fără frică pe stradă? Oare cunoscuții au avut vreodată voie să-și dea mîna, iar prietenii să se sărute, cînd se întîlneau? A mai fost vreodată un timp cînd puteam umbla liber pe stradă, dincolo de colțul blocului, cînd era voie a ședea pe o bancă în parc ori a merge la un spectacol ori la un restaurant? Și, în definitiv, a existat vreun timp cînd coronavirus să fie un termen necunoscut pentru toți, cu excepția unui pumn de specialiști? Aproape că mă întreb, oare a existat viață și înainte de coronavirus? Fiindcă îmi pare că timpul de dinainte e aproape ca și cînd n-ar fi existat niciodată.

Iar ce va fi „după“, nu se știe. Dacă trecutul e fantomatic, viitorul e nebulos. Nimeni nu știe cînd epidemia va ceda. O va reduce soarele verii, vor reuși măsurile dure de „distanțiere socială“ să o oblitereze? Poate. Vor apărea pe piață medicamente specifice care vor vindeca rapid cazurile dificile? Poate. Va ieși vaccinul-minune?  Poate. Prea mulți de poate. Și mai ales cînd toate astea? Nu acum, ci mai tîrziu, auzim de pretutindeni. Peste o săptămînă, o lună, un an.  E clar că revenirea va întîrzia destul de mult. Trebuie să ne înarmăm cu răbdare, ba chiar cu tărie de caracter. Omul e, însă, un animal social și Internetul – oricît de salvator e în momentul de față – nu-i ajunge. Fericiți cei asociali, că la ei e sănătatea și viața!

Așadar, după cum ceea ce a fost mi se pare deja neînchipuit de îndepărtat, tot așa și ce-i în față îmi pare nesfîrșit și inform din cauza lipsei reperelor precise. Va dura luni, poate, poate ani, cu cedări și reveniri ale molimei. Chiar predicțiile favorabile arată, grafic, mai multe „cocoașe“ ale curbei cazurilor noi zilnice. Or, fiecare zi de recluziune voluntară, dar impusă de fapt de împrejurări (asta dacă nu va fi în curînd declarată obligatorie și la noi, cu mici excepții), pare de nenumărate ori mai lungă decît cele 24 de ore. Regula vieții noi: stăm acasă cît e cu putință de mult, nu stocăm alimente, nu răspîndim fake-news și ne spălăm des pe mîini cu apă și săpun. Și visăm la libertate.

Ar fi plăcut totuși, cred, să trecem mai repede astfel, cu vise și spălat pe mîini energic, peste timpul acesta nu doar primejdios, ci și degradant. Știm deja – ne-o spun toți și o simțim foarte bine – că lumea „de după“ va fi diferită, că civilizația însăși o va cîrmi în altă direcție. Poate că globalizarea va da un pas înapoi. Poate că statele își vor controla mai îndeaproape cetățenii, sub pretextul că vor să evite revenirea epidemiei. Da, vom avea dreptul să ne plimbăm, dar undeva se va ști în orice moment unde ne ducem și cu cine ne întîlnim, ori dacă tușim mai insistent sau ne curge nasul. Cîtor oameni le curge nasul în fiecare moment al zilei va deveni, poate, un fapt de importanță strategică pentru lumea „de după“, cu atenție monitorizat de roboți ultraperfecționați. Unii înțelepți ar spune: poate că-i preferabil să nu știm ce va fi.

Mi-aș dori totuși să pățesc precum legenda zice că au pățit zece tineri creștini din Antiohia, refugiați într-o peșteră ca să scape de persecuțiile lui Dioclețian. Acolo au adormit un somn magic și s-au trezit peste cincizeci de ani, cînd, ieșind afară, au constatat că imperiul era acum creștin, persecutorii anihilați și foștii persecutați la putere. Așa și eu: am să dorm un timp, trezindu-mă cînd Omul și nu Virusul va fi din nou la putere.