O stafie bîntuie pe scena politică românească: dialogul. Avem un nou prim-ministru care, cel puţin deocamdată, n-a socotit necesar să încondeieze, în vreun fel, opoziţia şi, în genere, n-a intrat în jocul declaraţiilor belicoase. Avem un opozant important, preşedinte al PSD, care, în acelaşi spirit, a reuşit să fie critic fără apoplexie şi să propună o dezbatere politică recalibrată stilistic: de la „Ba p’a mă-tii!“ la „Sîntem de altă părere!“ sau „Nu putem fi de acord decît cu următoarele amendamente!“. Situaţiunea riscă să creeze panică. Celălalt lider al opoziţiei, „încremenit“ – ca să zicem aşa – „în proiect“, nu mai înţelege nimic. Parcă era vorba că nu ieşim din „Jos Băsescu!“ şi „alegeri anticipate!“. Parcă era vorba că sîntem nervoşi, că îl batem pe preşedinte cu armele lui: vorbe răstite, retorsiune cazonă, temperament barbar. Ce e cu discursul acesta calm, rezonabil, înţelept? Nu asta era înţelegerea noastră! Deruta, panica şi furia au pus stăpînire şi pe cele cîteva plutoane de guerrilleros care, seară de seară, umplu studiourile de televiziune înarmaţi pînă în dinţi. Ce facem cu „dezertorul“? De-aici înainte, declară, sufocat, unul dintre plutonieri, o sabie va sta deasupra capului dlui Ponta (pînă mai ieri protagonist consecvent al şarjelor vesperale împotriva răului absolut). „Sabia cui?“ – întreabă candid moderatoarea, luată pînă şi ea prin surprindere de întorsătura neliniştitoare a lucrurilor. „A noastră, a presei!“ – sună răspunsul. Ziaristul ca... gîde, decapitarea ca manevră „analitică“ – iată un nou chip al profesionalismului mediatic!

Evident, lupta continuă. Nu ne vom lăsa deturnaţi de împăciuitorişti. Vom muşca în carne vie. Vom merge, eroic, pînă la sacrificarea ficatului propriu, pînă la insomnie şi reflux gastro-esofagian. În definitiv, totul ne este permis. Vorba unui cerşetor parizian, consemnată de E.M. Cioran: „Sîntem liberi în ultimul hal!“. În prezenţa dlui Roşca Stănescu şi la televiziunea dlui Voiculescu, dăm de pămînt cu MRU pentru că e „omul serviciilor“. În prezenţa solidară a lui Petre Roman, înfierăm mineriadele din ’90. Dezvăluim averi declarate, fără să pomenim un cuvinţel despre propriile noastre, nedeclarate, beneficii. Deplîngem, la unison, „anonimatul“ noilor miniştri, ca şi cînd membrii comandourilor de execuţie ar avea de raportat vreo ispravă profesională, civică sau administrativă în afara clămpănelii febrile din manejul cîtorva emisiuni televizate. (De ani de zile, defilează prin faţa noastră experţi mirandolieni şi nărăvaşi, despre care nu ştim, în fond, nimic: ce meserie au, din ce trăiesc, ce-au făcut pentru ţărişoară, dincolo de o guralivă bombăneală.) Cutare guvernamental din noua echipă are două licenţe: haida de! Sună neserios. Cutare protestatar din piaţă are patru licenţe. Ce minune de om! Dar să nu vorbim de rău piaţa: acolo e poporul, acolo e „cald“, acolo e viitorul. „De ce aţi venit, pe frigul acesta, să demonstraţi?“ „Am venit pentru adevăr!“ – spune cineva. „Vrem libertate!“ – spune altul. „Protestez împotriva ocultei mondiale!“ – declară un al treilea reporterului stingherit. Pe un carton mare stă scris: „Jos capitalismul! Jos Imperialismul! Jos NATO!“. Sigur că şi „Jos Băsescu!“ e de rigoare. Spectrul dorinţelor e amplu şi greu sistematizabil. Oricum, atmosfera e, şi la propriu, şi la figurat, „cool“. Cît despre guvernul post-Boc, nu mai trebuie să facă nimic. E deja defect. E o catastrofă. Prim-ministrul a fost, în tinereţe, rocker şi utecist. Pe urmă a devenit spion. „Jos Putin!“, „Băsescu-Hitler!“, „Jos regulamentele militare!“.

În ce mă priveşte, îmi cer iertare, dar am o discretă criză de optimism. Întîi, am crezut că Mihai-Răzvan Ungureanu face greşeala vieţii lui, acceptînd să-şi epuizeze, la preţ mic, capitalul de imagine acumulat prin păstrarea, în ultimii ani, a unei inteligente distanţe faţă de scena politică. Ce va putea să facă în cîteva luni, într-o atmosferă de neîncredere şi sărăcie? Apoi, m-am bucurat că a venit cu o echipă din care „vechile cadre“ lipsesc. M-am bucurat şi că habar n-am cine sînt noii miniştri! De cei pe care îi cunosc sînt sătul! Vreau, cu orice risc, figuri noi. Vreau tineri bine şcoliţi, vreau altă limbă românească, alt tip de discurs, alte maniere. Pe scurt, vreau altă generaţie! Desigur, n-am încă nici o garanţie că echipa aceasta va reuşi. Sînt gata să asum un eventual eşec, două-trei dezamăgiri şi o posibilă melancolie finală. Dar mi se pare că ar fi nedrept, facil, meschin şi, la o adică, nepatriotic să retezăm, din plecare, elanul unui reînceput. Prefer să greşesc pe bază de speranţă, decît pe bază de fiere.

Cît despre Traian Băsescu, el nu poate sprijini, cred, Guvernul, decît într-un singur fel. Să nu se bage! Să accepte, în perioada următoare, o prezenţă politică low profile. Să ne ajute să credem că nu el face toate jocurile. A jucat destul. Un mic episod de moţăială la gura sobei i-ar prii enorm. Şi lui, şi nouă.

11 februarie 2012  

(Sper ca pînă pe 16, cînd apare Dilema veche, lucrurile să nu o ia razna în aşa fel, încît textul meu să devină caduc.)