Istoria pe care o reține memoria colectivă, devenită icoană, închisă în manuale școlare, ajunsă referință aproape mitologică, e formatată în contururi largi, colorată în tonuri vii, contrastante, culori complementare. Evitînd detaliile, contradicțiile și nuanțele pe care le descoperă specialiștii, evitînd pluralismul și intricarea „istoriilor“, Istoria, în elementaritatea și simplitatea ei, poate fi considerată aproape falsificatoare. Și totuși, chiar dacă ea fuge de teritoriul exactității, ea cîștigă în felul ei, vorba lui Constantin Noica, ceva din soliditatea adevărului. Nu posedă întregul adevăr, desigur, și totuși are un adevăr: adevărul viu, sedimentat uneori de generații în conștiințe și tradus după un timp în mitologiile naționale.

Mă întreb acum, cînd mai avem abia cîteva luni pînă să se împlinească treizeci de ani de la 22 decembrie 1989, care sînt acele cîteva fapte, evenimente, ba chiar imagini care merită să formeze nu numai materia istoricilor și a istoriilor exactității, ci și, mai ales, substanța Istoriei, a adevărului acestei perioade. Ce va rămîne în memoria vie din toate încîntările, mizeriile, iluziile, prostiile, realizările și eșecurile pe care le-am produs, le-am trăit și dintre care fiecare aproape, atunci cînd s-a întîmplat, a fost gratificată de comentatorii televiziunilor drept „epocală“, „istorică“, „halucinantă“, „apocaliptică“? Peste decenii, ca să nu spun peste secole, ce faptă, ce eveniment va rezista în amintirea generațiilor – și nu numai a documentelor – aplatizării timpului și trecerii în insignifianță a aproape orice a făcut cîndva deliciul și oroarea din viața generațiilor trecute?

Nu fac acum o listă plauzibilă sau măcar posibilă de astfel de evenimente, dar propun includerea pe o asemenea listă și a unei date: 27 mai 2019, a unei imagini – mașina cu ferestre fumurii cu Liviu Dragnea, gonind spre Jilava, urmărită de mașinile jurnaliștilor – și, bineînțeles, o scurtă poveste subiacentă: cel mai puternic om al României, politicianul care era la un pas de a instaura o dictatură personală, cel care aproape se înstăpînise peste majoritatea instituțiilor țării, direct și mai ales prin interpuși, a fost doborît subit. Iar eroina acestei lovituri nimicitoare a fost Laura Codruța Kövesi. Firește, e inexact ce spun acum: Kövesi nu mai era de luni bune la DNA, oricum nu ea fusese procurorul de caz, apoi nu ea, ci judecătorii de la ÎCCJ sînt cei care l-au condamnat pe Dragnea, după ce, pe fond, fusese judecata de la Curtea de Apel. Sînt mulți care, în fapt, au contribuit la deznodămînt – poate, nu în ultimul rînd, și rezultatul alegerilor și al referendumului din 26 mai, atît de defavorabil PSD-ului.

Dar sînt sigur că Istoria – nedreaptă, în fapt, dar adevărată în fond – nu va reține decît ceea ce se supune elementarizării ei mitologice: Kövesi, o femeie, a reușit să obțină condamnarea la închisoare a lui Dragnea, marele bărbat; asemenea unei noi Iudite, ea a retezat cu sabia Justiției capul unui nou Holofern și astfel a evitat, în ultimul moment, căderea țării sub o nouă tiranie, fie și botezată pudic „iliberalism“. Ca „răsplată“ pentru a-l fi salvat de corupție și dictatură, statul român a „trădat-o“: i-a sabotat din răsputeri – dar fără succes în cele din urmă – candidatura la înalta funcție de procuror general european. Meandrele întregii istorii, ca și ale restului carierii dnei Kövesi – atît înainte de eveniment, cît și în cariera sa viitoare, sper fructuoasă, de procuror general european – vor fi consemnate în nenumărate documente, dar aproape sigur vor dispărea din memoria vie a generațiilor care vor urma. Cine își va mai aminti peste treizeci de ani de atîția politicieni români – dar poate și europeni – care au înfundat sau vor fi înfundat pușcăriile în urma dosarelor instrumentate de instituțiile conduse de dna Kövesi? Cine își va mai aminti atunci de „abuzurile“ DNA, de „protocoalele secrete“ (asta ca să nu omitem și alte versiuni ale istoriei)?

Toate astea se vor șterge în cele din urmă din memoria vie. Dar ea măcar atîta va reține: o femeie, lăsată aproape singură, hăituită neîncetat, aproape sfîșiată de adversari din toate părțile (guvern, ministrul Justiției, partid de guvernămînt, Parlament, cea mai mare parte a presei), a reușit, chiar și după ce a fost alungată mișelește din funcție, să-și doboare adversarul, trimițîndu-l la închisoare și lichidîndu-i dintr-o unică lovitură cariera politică. A salvat astfel țara de la o dictatură care pîndea după colț. Iar țara, „profund recunoscătoare“, a răsplătit-o cu o trădare.

Asta e Istoria. Restul sînt istorii.