Noaptea tîrziu, pe Lipscani şi pe străzile dimprejur, capitala agonizează vesel. Capitala? Nu cumva poporul român însuşi? Dacă umbli printre gunoaiele, ruinele şi dezmoşteniţii locului, îţi pierzi orice încredere în viitorul comunităţii autohtone, betegită de nesimţire, incapabilă să-şi locuiască cuviincios oraşele, să-şi respecte tradiţiile, să iubească protector ceea ce a mai rămas de iubit în imediata ei vecinătate. Lipscanii anticipează un scenariu posibil al dezastrului dîmboviţean: vom cădea, semiadormiţi, sub nivelul pitorescului, vom bea ultimul şpriţ lîngă zidul unei vespasiene improvizate, vom asuda printre dejecţii, legănaţi de manele, în inteminabile, toride, nopţi de vară. O să ne placă. Ne vom savura asfinţitul ca pe o formă de libertate. Vom bîigui cîte ceva despre Europa şi-i vom întoarce definitiv spatele, căutînd răcoarea incertă a vreunui perete igrasios. Toţi primarii Bucureştilor s-au declarat preocupaţi de Lipscani. Fiecare a făcut multe promisiuni şi mici gesturi reparatorii. Unul a pus, cu pompă, pe mijlocul drumului, felinare artizanale, imitaţii sterpe, insipide, rudimentare, ale vechilor feronerii metropolitane. Altul a crezut că igienizează locul instalînd la vedere coşuri de gunoi uriaşe, din plastic verde, făcute mai curînd să fie ocolite, decît folosite cum se cuvine. Faţade superbe au fost lăsate de izbelişte, zgîriate, măcinate, topite, în vreme ce la parter s-au amenajat în pripă "buticuri" şi cafenele de bazar. La nivelul ochiului - sclipiciuri dubioase, iar cînd ridici privirea - tragice grimase arhitecturale. Cea mai veche clădire a cartierului e o supraetajare de găuri. Găurile de sus sînt deja confiscate de o vegetaţie intempestivă, cele de jos au devenit pubele şi, cînd e destul de întuneric, closet. Pentru cine? Pentru trecătorii podidiţi, pentru localnicii clandestini, pentru clienţii berăriei de după colţ. Se cîntă melodii deşertice, se cerşeşte, se stă. Din cînd în cînd, un turist perplex moţăie, cu o hartă în mînă, pe cîte un colţ de masă. Te gîndeşti, vrînd-nevrînd, la escapadele nocturne ale "crailor de Curtea-Veche", pe uliţe crepusculare, unde vezi "perindîndu-se tot ce Bucureştii avea mai năbădăios, mai zănatic, mai teşmenit şi defăimat - jegul, lepra şi trînjii societăţii". Dar nici declasarea nu mai are, acum, anvergură. Jegul miroase dulceag, lepra e ambalată cosmetic. Mizeria a devenit cordială. Un amestec neanalizabil şi nevindecabil de lehamite şi surescitare. E ca şi cum Paşadia şi Pantazi ar fi dispărut, lăsîndu-l stăpîn pe Gore Pirgu, în variantă ipocrită. Un Gore Pirgu toropit, care nu mai practică nici măcar viciul cu panaş, ci îl năclăieşte într-o băloasă demagogie a virtuţii, a modernizării, a toleranţei. La capătul unei plimbări în miezul acestui peisaj, simţurile intră în colaps: văzul nu reţine decît frumuseţi scăpătate şi bube, auzul e asfixiat de zgomote indescifrabile, cînd acute, cînd lîncede, ca un preludiu la desfigurare. Despre miros - să nu mai vorbim. Din fericire, în plin pustiu, am avut o nesperată surpriză. Pe strada Covaci, la numărul 10, domnul Paul Gherasim, o adevărată stihie - în acelaşi timp viguroasă şi discretă - a artei contemporane, a deschis, pe cheltuiala lui, un fel de expoziţie. Zic "un fel", pentru că e în afara convenţiei curente a expoziţiilor. Autorul însuşi preferă termenul "eseu", şi adaugă, în subtitlu, "încercare despre ascultare şi vedere". E ca un cui de aur bătut într-o pată de mucegai. Detalii cu păsări şi îngeri din pictura pre-renascentistă şi din Van Gogh, din fresca paleocreştină, din pictura mînăstirilor bucovinene şi din tapiseria românească veche, cîteva partituri muzicale, pereţi albi şi suporturi de pergament afînat, cîteva piese de mobilier ţărănesc şi un fundal sonor care valorifică, în surdină, glasuri şi virtuozităţi de păsări. Efectul e cutremurător: un salt vertiginos pe verticală, în "mîntuit azur", un suspin tonic, o laudă fragedă a lumii create şi a creativităţii. Venit din stradă, te simţi ca scăpat din morţi. Cum să depăşeşti toxina acestui contrast? Cum să aduni, în acelaşi proiect, lumea lui Gore Pirgu şi lumea lui Francisc din Assisi? Cum să opui nesimţirii generale simplitatea terapeutică a unei imagini proaspete şi a unui sunet pur? Dar exact asta trebuie făcut! Acesta e drumul: el nu poate începe din cancelariile Primăriei, fără să treacă mai întîi prin micul apartament din strada Covaci, unde se află reperele, vitamina întremătoare, tonul just. Lipscanii, oraşul, noi înşine, ne vom salva numai dacă vom şti în numele a ce vrem să ne salvăm. Numai dacă ne vom curăţa auzul şi văzul, dacă vom regăsi Europa păsărilor şi a îngerilor. Ştiu. Sînt suspect de edulcorare. Dar după o baie de promiscuitate trăită pe Lipscani, în inima Bucureştilor, o doză tare de angelism e inevitabilă. Şi e singura soluţie realistă*._______________ * Pentru curioşi: expoziţia e deschisă marţea şi joia, între orele 17 şi 19. Informaţii suplimentare la Mînăstirea Stavropoleos, care patronează evenimentul.