Am fost întrebat acum vreun an-doi, în cadrul unuia dintre acele sondaje bizare pe care le propun revistele culturale în căutare disperată de subiecte: „Ce-ai face dacă prima poruncă a Decalogului ar suna: Să nu scrii?“. Adică dacă – oroare – ar sta scris, special pentru noi, scriitorii, „Să nu scrii” în loc de străvechiul „Să nu ai alți dumnezei în afară de mine”. (Pe asta din urmă socot că am respectat-o, fie și într-o manieră negativă: n-am nici un Dumnezeu, ca să spunem așa.)

Primul impuls: Aș păcătui.

După un moment de reflecție: Aș cîrti: cum poate Dumnezeu să-mi ceară în scris (tablele Legii) să nu scriu? E un Dumnezeu absurd, fiindcă contradictoriu. (Sau un Moise absurd, dacă a transmis rău mesajul.) Or, cum absurdul și Dumnezeu – spun unii înțelepți – nu conviețuiesc, rezultă că Dumnezeu nu există. Și totuși...

După un al doilea moment de reflecție: Aș nuanța. Și totuși, poate că absurditatea nu-i decît aparentă. Poate că interdicția nu e totală, ci doar parțială. La urma urmelor, există porunca „Să nu ucizi“ și totuși chiar legea permite să ucizi, de exemplu în războaie și în autoapărare. Ceea ce interzice Dumnezeu este să ucizi fără sancțiunea legală a statului. Căci, dotate cu sancțiunea acestuia, uciderile au fost, pretutindeni, nenumărate. Probabil că porunca respectivă ar trebui tradusă: să nu asasinezi. Oricum, dacă un act mai grav, uciderea, este îngăduit într-un anume sens, în pofida interdicției formale, atunci cu atît mai mult pentru un act mai puțin grav, scrisul, interdicția formală trebuie suspendată. A maiore ad minus se cheamă pedant această manieră de deducție. În plus, dacă porunca „Să nu scrii” ar înlocui prima poruncă, „Să nu ai alți dumnezei în afară de mine”, înseamnă că politeismul e implicit admis și ceea ce un zeu admite, altul interzice. Alerg la Hermes, zeul hermeneuților, care va îngădui scrisul.

După un răstimp. Evrika! Porunca „Să nu scrii” ar putea înseamna să nu scrii murdar, defăimător, injurios, mizerabil; să nu corupi lumea prin scrisul tău. Și neapărat să nu plagiezi. Și chiar să nu fii grafoman. Să scrii dacă și atunci cînd măcar tu crezi în ceea ce scrii.

Observație: În acest sens și numai în acesta, aș putea respecta porunca. Notez însă că, față de situația prezentă, nu s-ar schimba mai nimic, deoarece, implicit, conținutul ei este cuprins, prin interpretare, extensie, metaforă și alte figuri, în celelalte porunci – „Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui”, „Să nu iei numele Domnului în deșert”, „Să nu furi” etc. De exemplu, „Să nu iei numele Domnului în deșert” poate fi înțeles ca „Să nu relativizezi valorile autentice vrînd să faci pe deșteptul”, „Să nu furi” devine „Să nu plagiezi”, iar „Să nu fii desfrînat” poate fi tradus „Să nu-ți vinzi scrisul pentru cauze mizerabile”.

Concluzie melancolică: Dacă porunca cea nouă nu-i absurdă, atunci e inutilă.

Scriu deci și semnez:

Andrei Cornea