Mă simt mereu vinovat cînd, dintr-un motiv sau altul, se întîmplă să reiau la această rubrică texte mai vechi. Ca acesta, de pildă, apărut în 2005. Dar vinovăția e însoțită și de un soi de panică (justificatoare). Cînd un comentariu de-acum 15-16 ani se potrivește încă, fără nici o modificare, cu realitatea curentă, înseamnă că ne pîndește o fatală „încremenire în proiect“! Și atunci am, poate, dreptul să-mi spun ca repetiția ar fi nu doar îngăduită, dar chiar necesară. Și încă ceva: e prea simplu să localizăm, mereu, sursa disfuncționalității numai la nivelul „șefilor“. Ar fi de încercat și un diagnostic la nivelul „omului-masă“, al cetățeanului obișnuit. Vezi mai jos...

                       

Lucrurile nu merg. Sau dacă merg, merg greu. Sau se urnesc cu întîrziere. Sau merg aiurea. De ce? De ce sîntem atît de problematici, de lenţi, de inadecvaţi? De ce, cînd ajunge la putere, Opoziţia tinde să fie la fel de ineficientă ca Puterea cu care se lupta pe vremea cînd era în opoziţie? E poporul neguvernabil? E democraţia inaptă (la noi) să aducă la vîrf competenţe reale? Sîntem singurii „specialişti“ din lume în furatul căciulii proprii? De ce nu merge nici sub președintele X, nici sub Y, nici sub Z, nici sub partidul Alfa, nici sub partidul Omega? De ce sîntem mereu victimele unei „moşteniri grele“? Toată lumea îşi pune aceleaşi întrebări, chiar dacă livrează răspunsuri diverse. Unii vorbesc de ghinionul nostru istoric, alţii – de felurite conspiraţii planetare, alţii – de „sistemul ticăloşit“, alţii – de Soros, de Securitate, de „elitiști“ sau de mafioți. Nu ştim răspunsul adevărat. Şi, de fapt, nici nu-l căutăm în mod autentic. Opoziţia are explicaţii partizan-propagandistice, iar Puterea zice, de regulă, că, dimpotrivă, lucrurile merg. Sau că or să meargă: imediat sau mîine sau cel tîrziu poimîine. Din cînd în cînd, avem – e drept – aerul că „ne descurcăm“. Dar în realitate nu facem decît să improvizăm, să cîrpim, să salvăm aparenţele. Lucrurile nu merg.

Poate că ar trebui, între altele, să renunţăm la căutarea unor cauze prea „complexe“ şi să ne pierdem, astfel, în speculaţii. Poate că ar trebui s-o luăm mai de jos, de la detalii şi trivialităţi curente. În ce mă priveşte, cred, de pildă, sincer, că lucrurile ar merge mai bine dacă cetăţeanul român ar vorbi cu voce mai scăzută în cîrciumi şi pe stradă. Dacă ar da casetofonul mai încet, cînd se plimbă cu el prin pădure sau în limuzină, dacă n-ar fi atît de priceput să transforme orice closet public într-o hazna „ancestrală“. Lucrurile ar merge mai bine dacă am înjura mai puţin, dacă n-am mai scuipa pe jos, dacă am ceda mai graţios trecerea colegilor de trafic şi pietonilor. Ar fi mai bine şi dacă emisiunile de divertisment de la mai toate televiziunile n-ar semăna, prea des, a bordel sau a ciondăneală de mahala sau dacă, în general, realizatorii TV n-ar fi gata să dea pe post orice dejecţie, de dragul rating-ului. Ar fi mai bine, pentru toată lumea, dacă politicienii, gazetarii şi omul de rînd ar vorbi mai corect româneşte. Dacă n-am abuza de telefoanele mobile, dacă ne-am spăla mai des, dacă am citi mai mult. Lucrurile ar merge mai bine dacă poliţiştii s-ar strădui, mai des, să nu mai fie miliţieni, dacă profesorii şi-ar recăpăta (şi onora) prestigiul, iar elevii şi-ar recupera hărnicia și candoarea. Ar fi cu siguranţă mai bine dacă sfiala ar redeveni o virtute mai preţioasă decît tupeul, dacă am roşi de ruşine mai des decît roşim de furie. Încet-încet, am putea ajunge şi la exigenţe mai înalte şi mai ţintite. Am constata că lucrurile merg prost cîtă vreme un șantier sau un proiect nu progresează decît dacă sînt vizitate, electoral, de preşedintele ţării, de prim-ministru, de oficialități locale. (Și nici atunci...) Că e semn rău dacă vămile funcționează arbitrar. Și dacă numirile în funcţii înalte se fac pe bază de interese private sau de partid. Ai mereu sentimentul că răsplătirea lui X sau asocierea lui Y sînt, pentru decidenţi, infinit mai importante decît onoarea politică şi decît interesul naţional. E mai urgent să cadorisești un vechi coleg de liceu, de afaceri sau de gașcă decît să te asiguri de buna funcţionare a unei instituții vitale; e mai urgent să satisfaci o „relaţie“ decît să rentabilizezi un minister. Lucrurile ar merge mai bine dacă noii numiţi n-ar reuşi, cu atîta uşurinţă, să stîrnească dorul de cei vechi. Ar fi mai bine dacă s-ar găsi cineva să-i şoptească cîte unui politician că nu se spune „problemele care le-am analizat“ şi „promisiunile care le-am făcut“, fiindcă atunci ar trebui să spunem „mama pe care m-a născut“, sau „ideile pe care mi-au venit“. O să ziceţi că asta e un moft. Că nu probleme de limbă are Guvernul. Eu zic că are: greşita utilizare a limbii semnalează neglijenţă, defect de comunicare, formaţie lacunară. Revoluţia română a fost şi o revoluţie împotriva unei elocuţii exasperante, cu „pretin“, „avengură“, „prevéderi“ şi puzderie de dezacorduri. Evident, nu am meschinăria să fac paralele răutăcioase: atrag doar atenţia asupra unor insuficienţe de care trebuie să scăpăm, dacă vrem ca lucrurile să meargă.

O ultimă melancolie: dovada că lucrurile nu merg e că, în loc să-mi văd de ale mele, mă trezesc, săptămînă de săptămînă, în situaţia de a comenta efemeride. Sînt condamnat – ca toată lumea – la derizoriu. Ceva – cu România şi, probabil, cu mine însumi – nu e în regulă.