Lee Hamilton, jurist american, membru al Congresului vreme de peste 30 de ani (din partea Partidului Democrat), a încercat să dea răspuns unei întrebări asupra căreia ar trebui să zăbovească, poate, și politicienii noștri: „Care sînt atributele unui bun om politic?”. M-a amuzat să pun față-n față imaginea ideală, propusă ca soluție la această întrebare, cu realitatea nemăsluită a scenei publice autohtone. Cum ar trebui să fie și cum este politicianul român?

Este de la sine înțeles că un politician adevărat trebuie să fie un bun comunicator. Adică: să fie accesibil, ușor de abordat cînd i se cere un comentariu, disponibil, fără discriminare, dinaintea oricărui interlocutor, capabil să asculte și să dialogheze, înzestrat cu abilități retorice minimale: claritate, cordialitate, umor. La noi, lucrurile sînt mai simple. Politicianul obișnuit nu stăpînește decît stilistica discursului vid și pe aceea a agresivității. Or vorbește mult și spune puțin (sau nimic), ori se răstește la preopinent, fie el gazetar sau adversar politic. Cînd mai mulți politicieni sînt adunați laolaltă, vorbesc tare, toți odată, pe o claviatură restrînsă, de la bășcălie ieftină la injurie groasă. Să precizăm și că buna cunoaștere a limbii materne nu face parte, pentru „ai noștri”, din calificările obligatorii ale unui bun comunicator.

O altă calitate socotită potrivită pentru rolul de parlamentar sau de ministru este, după Lee Hamilton, conștiința că nu este instalat pe viață în postul cu pricina. Mai devreme sau mai tîrziu, va fi inevitabilă o retragere, o ieșire din peisaj. Or, la noi, fiecare demnitar se comportă, aproape candid, ca unul care ne va păstori veșnic. Nu-i dă prin cap că nici el, nici „rețeaua” loialităților din jur nu au stabilitatea eternității. Vremea contestației, a bilanțului, a evacuării mai mult sau mai puțin blînde nu intră în calculele demnitarului român. Lui nu i se poate întîmpla să fie luat la întrebări. Nu lui! De unde aerul suficient, suveran, impenitent al comportamentului său. Cînd o pățește, are două soluții: se declară ori victimă politică, ori cotropit de boli drastice, necesitînd tratament imediat și prelung.

Politicianul inteligent – mai spune congresmanul american – trebuie să renunțe, măcar strategic, dar dacă se poate și sincer, la ideea că are întotdeauna dreptate. Infailibilitatea afișată non-stop nu convinge. Ba dimpotrivă, te face antipatic. În patria noastră, dimpotrivă, treci de prost dacă „cedezi”, dacă asumi posibilitatea de a fi în eroare. E musai să fii clipă de clipă victorios, îndreptățit, stăpîn pe situație. Incapacitatea de a admite că, uneori, poți greși și că nu e nimic rușinos în asta coincide  și cu o altă caracteristică a politicianului nostru, în contrast cu portretul ideal sugerat de Lee Hamilton: necunoașterea limitelor proprii. A limitelor personale și a limitelor tehnice impuse de funcția deținută. E nerealist să crezi că poți face mai mult decît îți îngăduie anvergura proprie și pîrghiile puterii pe care o deții temporar. Pentru a fi eficient, este, de asemenea, important să știi bine regulile și modul de funcționare a „sistemului” din care faci parte, astfel încît să-l poți folosi adecvat pentru a-ți realiza obiectivele. Pe scurt, e esențial să știi pe ce butoane ai de apăsat, pentru a atinge rezultatul scontat. La noi, știința „butoanelor” e departe de a fi sofisticată. Tot ce trebuie să știi se reduce la o scurtă listă de „relații” și numere de telefon. Reguli? A se slăbi! Nu sîntem sclavii lor! Sînt și ele făcute de oameni ca noi! Scopul scuză mijloacele! Cu asemenea „machiaverlîcuri” nimic nu e imposibil. Cine nu face uz de ele „nu știe politică”.

Nu se prea vorbește despre faptul că omul politic trebuie să dispună și de o bună condiție fizică, de un rezervor energetic bine garnisit. Trebuie să reziste la stres, să aibă o putere de concentrare promptă și intensă, să nu se irosească, în timpul mandatului său, în prea multe „angajamente” colaterale. Pe agenda unui om politic responsabil nu e prea mult loc pentru hobby-uri. În ce mă privește, nu-mi plac politicienii-colecționari (ceasuri, bijuterii, terenuri, case, mașini, lucrări de artă), sau cei care, hodoronc-tronc, se reped să vadă un meci de fotbal prin străinătăți, sau să joace handbal, sau să participe la curse de automobil. În asemenea cazuri, are loc, de fapt, o răsturnare culpabilă de priorități: munca politică e cea care devine un hobby, în vreme ce bunăstarea personală, capriciile private, „pasiunile” centrifugale, „loisir”-ul devin axa mobilizatoare a fiecărei zile.

Inutil să adăugăm că lista lui Hamilton și a oricărui om de bun-simț include, printre virtuțile obligatorii ale politicianului, onestitatea, credibilitatea, motivația profesională autentică. Cu onestitatea stăm… acomodant. (Vorba lui nenea Iancu: „Toți sîntem români…”.) Credibilitatea are de a face, din punctul meu de vedere, cu o competență dovedită, într-un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, normal este ca, atunci cînd intri în politică, să ai deja în spate un inventar de isprăvi durabile. Trecerea din anonimat direct la instanță decizională nu e sănătoasă… Cît despre motivație, ea trebuie să se susțină prin altruismul spontan al implicării tale publice. Și pofta de onoruri sau obsesia carierei pot „motiva” aprig efortul de a da din coate, ambiția de a parveni. Dar dacă vrei să faci politică bună trebuie să ai „strania” înclinație de a face bine altora. Celorlalți. Și să pornești la drum cu o viziune, adică orientat spre o țintă utilă și înarmat cu un instrumentar funcțional. Restul e „ambîț” primitiv, mitocănie făloasă, impostură.

Dacă e să rezumăm în două cuvinte toate atributele de mai sus, am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decît două calități, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea și inteligența. Carevasăzică, ți se cere să-ți meargă mintea (ceea ce e altceva decît să fii „băiat dăștept”) și să-ți placă să ajuți. Să-ți ajuți aproapele, departele, țara. Să fii un om „ales”, nu doar prin rutina mașinăriei de vot, ci prin fire și prin uitare de sine. E greu? E ușor? Nu știu. Din păcate, privind în jur, mi se pare cvasi-imposibil…

(Decembrie 2015. Degeaba.)