Cultură politică
Oricum ar arăta rezultatele referendumului, tot prost iese. Dacă preşedintele se va întoarce la Cotroceni votat de popor, va fi pe cai mari, coabitarea cu Guvernul Ponta va fi imposibilă şi instabilitatea politică va continua. Aparatul de propagandă va începe iar să strige împotriva „dictatorului Băsescu“, nemulţumirile populare vor creşte (pe măsură ce slăbirea cursului de schimb faţă de euro şi dolar va ajunge în coşniţă), iar vreo soluţie-minune pe termen scurt pentru a da pensii şi salarii nu există. Dacă preşedintele se va întoarce la Cotroceni prin invalidarea referendumului (pentru că nu se va întruni pragul de prezenţă la vot), va fi slab din punct de vedere moral, coabitarea cu Guvernul Ponta (care va fi pe cai măricei) va fi imposibilă şi instabilitatea va continua. Aparatul de propagandă va începe iar să strige împotriva „dictatorului Băsescu“ (pe care poporul nu-l mai vrea, dar rămîne preşedinte printr-o „chichiţă“ legislativă) şi va cere, eventual, o nouă suspendare. Dacă preşedintele va fi demis prin votul de la referendum, Guvernul Ponta va fi pe cai mari, căci „a scăpat ţara de dictator“, dar se va trezi cu o realitate dramatică: economia la pămînt, criza, lipsa de soluţii, başca proasta funcţionare a democraţiei cu care ne-a etichetat UE. Se vor face alegeri prezidenţiale anticipate (plus alegerile legislative la termen), aşa că o s-o ţinem într-o permanentă campanie electorală pînă la sfîrşitul anului. 2012 e un an terminat din punct de vedere economic şi social: nu se mai poate face nimic. În plus, eliminarea suspiciunilor cu privire la imaturitatea democraţiei noastre şi recîştigarea credibilităţii în faţa partenerilor externi şi a investitorilor va lua mult timp – ani întregi.
De fapt, adevărata problemă chiar aceasta este: fragilitatea democraţiei româneşti. Der Spiegel şi alte publicaţii (dar şi mai mulţi oficiali străini) au pus diagnosticul corect: lipsa de cultură politică. Şi a politicienilor, şi a cetăţenilor. Mulţi au înţeles că la referendum au de optat între „cu Băsescu“ şi „fără Băsescu“. Iar Traian Băsescu a făcut multe greşeli şi a devenit impopular. Puţini sînt cei preocupaţi de funcţionarea instituţiilor statului de drept şi de respectarea standardelor democratice europene. E prea abstract, oamenii nu ies la vot pentru aşa ceva. Iar în România tranziţiei politica se personalizează, instituţiile sînt percepute în funcţie de persoana care le conduce. Dezbaterile publice sînt emoţionale, orientate spre persoane şi opinii, nu spre fapte, iar „argumentaţia“ e şchioapă. De fapt, e un cerc vicios: dacă-i critici pe „ăştia“, ţi se răspunde că şi „ceilalţi“ sînt la fel. Dacă invoci fapte (schimbarea prin Ordonanţă de Urgenţă a unor instituţii importante ale statului, plagiatul premierului şi altele), ţi se răspunde cu bănuieli şi presupuneri (Băsescu a zis şi a dres, a avut probleme cu casa etc.). În aceste condiţii, totul se relativizează, iar otrava din spaţiul public creşte exponenţial. Societatea românească a ajuns la un nivel de iraţionalitate şi de nervozitate care va distruge orice încercare de a construi ceva. În plus, ura faţă de anumite persoane a ajuns să fie „explicată“ prin sofisme şi subterfugii care nu arată altceva decît o mare confuzie. Un vechi cititor al revistei, dl Adrian Cristescu, mi-a trimis un mesaj (v. pag. 2) care ilustrează perfect neîncrederea, confuzia criteriilor şi, mai ales, prezumţia de rea-credinţă cu care sînt citite/percepute opiniile exprimate atunci cînd ele nu coincid cu „ale noastre“. Mă întreabă, de pildă, cititorul nostru de ce nu pun pe acelaşi plan doctoratul „eventual minţit“ al lui Victor Ponta cu promisiunea de mărire a salariilor profesorilor făcută „de la tribuna preşedintelui“? Pentru că plagiatul e un fapt clar, pedepsit de lege, pe cînd promisiunile electorale sînt doar vorbe, pe care cetăţenii sînt chemaţi să le judece cu mintea lor şi să voteze în consecinţă. O promisiune nu e, totuşi, un furt. Eventual e demagogie, dar împotriva demagogiei nu există altă „pedeapsă“ mai bună decît votul raţional. Mai găseşte cititorul nostru explicaţii sofisticate pentru a justifica faptul că dl Patapievici a fost scuipat pe stradă. Carevasăzică, acceptăm violenţa publică pentru că o persoană publică ne e antipatică? În acest caz, pînă la violenţa îndreptată împotriva statului de drept şi a regulilor democratice e un singur pas.
Căci, de fapt, despre asta este vorba: despre instituţii normale şi despre practici democratice europene. Nici Traian Băsescu nu a ştiut, ca preşedinte, să se comporte la înălţimea funcţiei sale. Dar în argumentaţia suspendării sale nu apar fapte prin care să fi încălcat grav Constituţia. În schimb, guvernul şi majoritatea parlamentară actuală au încălcat reguli şi principii instituţionale ale statului de drept. Problema e că nu mai putem ieşi din acest ping-pong în care pasăm greşelile dintr-o parte în alta şi încercăm să scuzăm greşelile unei tabere spunînd, dintr-o lene a gîndirii, că „şi ceilalţi au greşit“. E un joc stupid de pasare a responsabilităţii, prin care mulţi cetăţeni se lamentează că „se duce dracului rapiţa“ din cauza politicienilor. Între timp, rapiţa s-a uscat de tot. Oricum ar arăta rezultatele referendumului, tot prost va ieşi. Căci la referendum nu va fi, de fapt, de ales între „cu Băsescu“ sau „fără Băsescu“, ci între o viaţă după reguli democratice sau o „democraţie originală“... Indiferent cum vor arăta rezultatele, ar fi nevoie de politicieni noi, care ştiu să respecte instituţiile. Dar deocamdată nu-i avem. Şi, pînă vor apărea, criza îşi vede de treabă, iar noi ne pierdem în explicaţii sofisticate şi opinii „fine“, în loc să privim faptele. Pînă la urmă, e o problemă de cultură politică...
