„Dialogul dintre cei ce cred și cei ce nu cred”, auzim că se spune adesea, spre a ne încuraja, presupun. Mă gîndesc însă că formularea e fie greșită, fie măcar induce în eroare. Mai bine am vorbi despre dialogul sau controversa dintre cei ce cred într-un fel și cei ce cred într-alt fel. Controversa ori dialogul ar fi, așadar, între cei ce cred diferit.

Necredință ca atare nu există în sens absolut, ci numai credințe diferite. Într-adevăr, chiar raționaliștii sînt obligați să admită că ceea ce numim viziunea științifică asupra lumii se bazează și ea pe un set de credințe implicite, admise fără demonstrație: de pildă, ei cred că există legi uniforme ale naturii, inteligibile și avînd o expresie simplă, eventual matematizabilă, că există cauzalitate, că Universul nu are, la scară macroscopică, porțiuni privilegiate (e izotrop) etc. Or, aceste credințe nu pot fi demonstrate rațional ori empiric. Unii merg chiar mai departe, precum Hawking, cu credința sa în „teoria finală”, în filigranul căreia ghicim un crez deist, pitagorico-platonician. Să amintim și de cazul „deplasării spre roșu”: cînd s-a constatat că spectrele galaxiilor îndepărtate sînt deplasate înspre roșu, s-a admis îndată explicația prin efectul Doppler, ceea ce a dus la presupunerea îndepărtării galaxiilor de noi și între ele. Dar la baza acestei ipoteze stă credința în uniformitatea în timp și spațiu a legilor naturii, ceea ce e indemonstrabil. Nimeni nu a explicat deplasarea spre roșu prin presupunerea alternativă (deloc absurdă în sine) că, la mari depărtări (sau în urmă cu mult timp), universul este (era) altfel decît în apropiere (acum), ori că legile naturii sînt altfel la distanță –  iar asumarea explicației prin efectul Doppler a reprezentat un act de credință.

Știu, se va spune că asemenea credințe științifice sînt sau pot fi atestate experimental. E adevărat: existența îngerilor nu poate fi atestată experimental, în timp ce existența găurilor negre – da. Și totuși uniformitatea legilor naturii, la care mă refeream mai sus, nu poate fi atestată experimental, fiindcă însuși experimentul respectiv ar presupune fie această uniformitate, fie un alt principiu congruent cu ea. Așadar, la capătul drumului există un act de credință pură, chiar și atunci cînd știința admite și probează existența găurilor negre. Întrebarea deci nu este dacă oamenii cred sau nu, ci în ce anume cred: într-un Dumnezeu personal, în astrologie, în Tora, în darwinism, în uniformitatea legilor naturii, în Nostradamus, în medicina științifică, în șamani etc. Așadar, la baza tuturor construcțiilor noastre științifice, culturale ori teologice etc. stau, în ultimă instanță, niște credințe. Sînt însă aceste credințe (și altele) echivalente? În sens strict, numai în calitate de credințe – da. Altminteri, ele pot fi apreciate diferit în funcție de mediu, repere culturale, situație și, desigur, efect asupra celui care crede și a altora. Se aduc probe în unele cazuri, dar, așa cum sugeram înainte, trebuie să crezi mai întîi că probele sînt relevante, apoi care anume și după ce metodă sînt relevante, pentru a accepta probele. Pe de altă parte, și cei ce cred în miracolele relicvelor sau icoanelor obișnuiesc să aducă anumite probe pe care alții le resping cu totul. Firește, adesea credințele pot fi judecate dintr-o perspectivă etică sau utilitară, ceea ce nu le face la fel de dezirabile. Sub acest aspect, credința în medicina științifică este cu mult mai utilă decît cea în vrăjitoare. Totuși, adesea putem crede lucruri dezavantajoase chiar pentru noi înșine sau apropiații noștri, dar asta nu ne face mai puțin convinși că avem dreptate. Sînt oameni care au murit de COVID-19 fiind încredințați pînă la capăt că acest virus nu există. Cel care crede ferm în ceva aproape nu poate fi convins că nu are dreptate, oricîte probe i s-ar furniza; iar dacă este totuși convins, de fapt nu mai crede în ceea ce credea înainte, ci în altceva.

Cum putem atunci conviețui împreună sau dialoga dacă avem credințe diferite, ba chiar incompatibile uneori? Uneori nu putem și rezultă „războaiele” religioase, indiferent sub ce formă le întîlnim. Dar, în general (din fericire), credințele marii majorități a oamenilor nu sînt blocuri compacte și omogene, ci conglomerate eterogene și complexe: cutare e cercetător într-un laborator de biologie, dar se cunună religios și nu numai din oportunism social; cutare consultă uneori horoscopul într-o chestiune foarte personală, dar altminteri crede în astronomie. Sînt oameni care cred în conspirația QAnon sau alte năzdrăvănii, dar altminteri sînt buni profesioniști. Cunosc un fizician remarcabil în SUA care, în același timp, este evreu ultraortodox. Contradicțiile acestea nu sînt noi. Istoricul Paul Veyne spunea că grecii antici știau că preoții „aranjează” oracolele Pythiei, fiind corupți de politicienii diferitelor state, dar credeau totodată și că Pythia arată voința zeilor. În templul din Ierusalim, pînă la reforma lui Iosia din secolul VII î.Chr., oamenii se rugau și lui Iahve, și zeilor astrali, fără a vedea o contradicție. Creștinii din primele veacuri îi criticau pe păgîni fiindcă se închinau unor obiecte pe care, chipurile, le divinizau, dar ei înșiși venerau relicvele sfinților și credeau că există icoane nefăcute de mînă omenească. Politicienii noștri europeni credeau mai demult în „flacăra violetă”, iar apoi, unii dintre ei, au în crezut în „statul paralel”. Oamenii cred adesea, cumva simultan, în lucruri contradictorii, incompatibile, cum ar fi o lume în care miracolul este imposibil și o lume în care miracolul este posibil. Disonanța cognitivă este cu mult mai comună decît ne-am dori uneori și ea se întîmplă și celor mai știutori. Cunosc oameni care își dau seama că probele în favoarea darwinismului sînt covîrșitoare și totuși nu pot renunța la teleologie și chiar la creaționism. Faptul că există și au existat mari savanți teiști sau deiști nu demonstrează deloc că știința și religia merg sau pot merge împreună, așa cum se susține uneori, ci numai că noi, fie și cînd sîntem de profesie savanți (sau teologi, de ce nu?), sîntem inconsecvenți în credințele noastre, care, repet, sînt în general conglomerate lipsite de unitate și nu blocuri.

Desigur, există și excepții: printre acestea sînt fanaticii, fundamentaliștii, dar ei sînt puțin frecventabili. Ce ne deranjează la aceștia nu e că ei cred prea intens, ci faptul că ei cred prea consecvent și univoc, ceea ce îi face inflexibili, periculoși și poate chiar ne creează un straniu sentiment de culpabilitate (fapt ce explică, poate, atractivitatea fundamentalismului): noi, ceilalți, nu sîntem consecvenți, ceea ce în mod fals ni se pare a fi un defect, dar în realitate e adesea o calitate adaptativă.

Astfel, credințele noastre se armonizează prin faptul că anumite componente ale conglomeratului se regăsesc în foarte multe cazuri. Dar ele se deosebesc în măsura în care dominanta și cantitatea acestor componente ale conglomeratului variază. „Antinomiile credinței” sînt de găsit în aproape fiecare dintre noi sau, mai bine, sîntem aproape fiecare dintre noi un cîmp de luptă pentru credințe diverse. De aici rezultă un lucru foarte bun pînă la urmă: dacă putem finalmente dialoga, aceasta se întîmplă fiindcă sîntem eterogeni, divizați, incongruenți și inconsecvenți. „Conglomeratul” se fisurează, chiar se sparge relativ ușor, iar componentele sale se pot schimba în timp. Cumva, în cei mai mulți dintre noi există simultan „toți zeii”: trăiește în fiecare un întreg panteon. Din fericire.