Ce nu (mai) vor europenii
Măsurarea sistematică a opiniei publice din ţările europene a început în 1973 şi a ajuns, astăzi, o adevărată instituţie: Eurobarometrul, realizat de două ori pe an, în ţările membre, în cele aflate în curs de aderare şi în ţările candidate. Cu toate limitele sondajelor (care măsoară "fluidul" stărilor, emoţiilor, opiniilor - iar acestea sînt schimbătoare şi influenţabile) şi cu tot relativismul lor, Eurobarometrele sînt totuşi indicatorul cel mai relevant al diversităţii europene. În tabelele seci cu cifre îşi face loc întreaga "dezordine" a percepţiilor pe care le au cetăţenii europeni despre ei înşişi şi despre "ceilalţi", despre problemele Europei şi despre posibilele soluţii. Eurobarometrul 64, realizat în octombrie-noiembrie 2005 şi dat publicităţii de curînd, arată o susţinere mai slabă a extinderii europene, cel puţin în unele ţări. În timp ce la noi mai mult de trei sferturi din discuţiile despre aderarea României la UE se învîrt în jurul datei (la 1 ianuarie sau se amînă?), doar 43% dintre cetăţenii europeni ne vor în Uniune, iar 42% sînt împotrivă. Mai prost decît noi se plasează Ucraina, ţările din fosta Iugoslavie (cu excepţia Croaţiei, pe care 51% dintre europeni o vor în UE), Albania (33% da, 50% nu) şi Turcia (31% da, 55% nu). În medie, 49% dintre europeni sînt de acord cu extinderea, iar 39% sînt împotrivă. Grecii, polonezii şi slovenii sînt cei mai favorabili (peste 70% vor noi state membre în UE), pe cînd cetăţenii din Germania, Franţa, Luxemburg şi Austria sînt cel mai puţin dispuşi să accepte extinderea (susţinută doar de o treime dintre ei). Cu siguranţă, "marea aderare" din 2004 încă n-a fost complet digerată, iar problemele instituţionale ale Uniunii le cam iau oamenilor cheful de a primi noi concetăţeni. Dar această tendinţă se observă mai ales în "Vechea Europă": Germania (36%), Franţa (31%), Luxemburg (31%) şi Austria (29%) sînt ţările care susţin în cea mai mică măsură extinderea Uniunii. Austriecii par a "nu mai fi de acord" nici cu vechile extinderi: doar 35% dintre ei cred că apartenenţa la UE a adus beneficii ţării lor. (De altfel, se întîmplă ceva cu austriecii: cred că au moralul scăzut, căci şi la alte întrebări dau răspunsuri cîrcotaşe: numai 32% dintre ei consideră că "e un lucru bun" faptul că au aderat la UE, doar pentru 24% Uniunea are o imagine pozitivă ş.a.m.d. Nu ştiu ce-i de făcut - poate o infuzie rapidă de valsuri, vin şi femei, de plimbări prin pădurea vieneză?...) În medie, doar jumătate dintre europeni cred că apartenenţa la Uniunea Europeană este un lucru bun pentru ţara lor. S-ar zice, tehnic vorbind, că încă n-a fost atinsă "masa critică" de cetăţeni care să asigure liniştea europeană a zilei de mîine, care să facă vizibilă luminiţa de la capătul tunelului cu sens unic. Dar nu e atît de simplu. Căci, pe de altă parte, cetăţenii europeni sînt mulţumiţi de viaţa lor: 59% "destul de", 21% "foarte", 16% "nu prea" şi 4% "deloc mulţumiţi". De zece ani, în toate Eurobarometrele, aceste cifre variază nesemnificativ, cu unul sau două procente în sus ori în jos. Ceea ce arată o anume stabilitate a percepţiei, dar şi a vieţii în sine: dincolo de orice analize complicate ale sociologilor, senzaţia generală este că e bine să trăieşti în Europa. În neschimbarea de zece ani a acestor cifre (în timp ce instituţional, politic, economic, monetar, cultural Europa s-a schimbat destul de mult) eu văd - poate simplist - o anume seninătate şi o anume relaxare, dar şi o problemă a instituţiilor Uniunii şi a tuturor politicienilor europeni. Dacă oamenii sînt mulţumiţi de viaţa lor şi nemulţumiţi de tot felul de lucruri care "emană" de la Bruxelles, se cheamă că leadership-ul UE e cam departe de sentimentele, plăcerile, satisfacţiile cetăţenilor. Dar mai e o complicaţiune. În ciuda nemulţumirilor şi a senzaţiei pe care o au jumătate dintre cetăţeni că apartenenţa la UE nu le-a adus beneficii, europenii vor totuşi o Uniune mai puternică, mai democratică, mai transparentă, cu instituţii mai eficiente, cu o economie competitivă: 63% doresc o Constituţie Europeană, 77% vor o politică de securitate şi de apărare comună, 68% vor o politică externă comună. Şi, în plus, europenii ar vrea ca lucrurile să se mişte mai repede în materie de construcţie europeană: li se pare că, faţă de anii trecuţi, viteza integrării a scăzut. Departe de aceste probleme, noi sîntem blocaţi în falsa dilemă "ne primesc la 1 ianuarie sau ne amînă?". Spaţiul nostru public este probabil încă necopt pentru a dezbate problemele pe termen mai lung, dincolo de momentul aderării. Clasa politică se chinuie să mai bifeze rămînerile în urmă în materie de reforme, iar uneori o face cam heirupist şi încearcă să "umfle" raportările către Bruxelles după metoda patentată de CAP-uri pe vremea lui Ceauşescu: să raportăm recolte mari, să-i placă lu' Şefu'. În spectacolul diversităţii europene - vizibil, într-o oarecare măsură, şi în astfel de sondaje - intrăm şi noi cu "specificul" nostru. În acest "specific" intră şi teama că "austriecii nu ne vor", că democrat-creştinii germani ne tot critică ş.a. Probabil că ar trebui să privim lucrurile mai de sus, cu mai multă relaxare. În definitiv, e greu de spus "ce nu vor europenii". Ar trebui însă să ne fie uşor să răspundem cinstit la întrebarea ce vrem noi. Or, am impresia că încă n-am găsit răspunsul potrivit.
