Socrate credea că nimeni nu face răul altfel decît din ignoranță. Cu alte cuvinte, îl comite luîndu-l în mod eronat drept un bine. Teza presupune o anumită rațiune a răului: cred că o faptă rea pentru un altul poate fi bună pentru mine și consider că, dintr-un motiv sau altul, eu merit mai mult, așa că bilanțul general e pozitiv. S-ar putea să mă înșel – și Socrate credea că mă înșel întotdeauna în acest caz, iar bilanțul general va fi negativ și eu însumi voi suferi –, dar cu toate astea avem un calcul al beneficiilor și al daunelor la mijloc, adică o raționalizare a răului. Tocmai din acest motiv, un astfel de rău poate fi considerat o absență a binelui, ba chiar, în cazuri mai puțin severe, un bine inferior, ca în cazul unui om care îl scoate pe un altul dintr-o situație grea numai dintr-un interes egoist. Raționalizarea, introducînd calculul despre care vorbeam, îmblînzește răul cumva, îl limitează, îl închide între niște limite, să le spunem „politice“. Acest rău rațional, impur așadar, se vede în nenumărate circumstanțe, dar și la „oamenii mari“ ai istoriei: Napoleon Bonaparte, care îi execută pe prizonierii care i s-au predat la Saint-Jean d’Acre în Siria, comite un astfel de rău rațional tipic: nu o face nici din plăcere, nici din cruzime, ci fiindcă ajunge la concluzia că nici nu are cum să-i hrănească, fiindcă i s-au tăiat de către flota britanică legăturile de aprovizionare și propria sa armată suferă de foame, nici nu le poate da drumul, căci ar deveni o amenințare masivă.

Există însă și un altfel de rău pe care Socrate nu l-a văzut. E răul pur, absolut, răul care nu numai că nu rezultă în urma unei raționalizări, dar desfide orice raționalizare și calcul, mai ales cînd e vorba despre făptuitori care, altminteri, nu sînt lipsiți de judecată și inteligență. E un rău absurd, care distruge în mod evident și previzibil chiar și pe cel care îl comite sau nu-i aduce nici un beneficiu măsurabil, fapt de care – important de semnalat –, de obicei, cel în cauză n-are cum să nu fie conștient. Exemplele – la un capăt – mi se par a fi cei care chinuie animalele din pură plăcere de a le face rău, fără nici o umbră de folos, chiar și cînd există posibilitatea să fie prinși și condamnați. La „capătul celălalt“ sînt marii monștri ai istoriei universale vechi sau noi. Cînd, în anii 1937-’38, obsedat de paranoia complotului, Stalin își decapitează armata, ucigîndu-i pe cei mai buni comandanți, comite un astfel de rău absolut, fără sens și profund nociv propriului lui regim. Cînd Hitler, împotriva recomandărilor raționale ale generalilor săi, decide să deschidă un al doilea front în Răsărit și să poarte împotriva URSS nu un război „clasic“, precum cel din Vest, ci unul „existențial“, de exterminare a evreilor și de înrobire a slavilor pentru a obține mai mult Lebensraum, e responsabil de asemenea de un rău pur și irațional. Era evident că un asemenea tip de război va exacerba rezistența colosului rusesc, dar și că va crea o alianță dintre acesta și puterile anglo-saxone, care va nimici Germania. La fel stau lucrurile și cu bombardarea Dresdei de anglo-americani în ultimele săptămîni ale războiului – un act fără valoare strategică, spre deosebire de bombardamentul nuclear de la Hiroshima și Nagasaki cîteva luni mai tîrziu, unde exista o motivare strategică. În numele „rațiunii de stat“ s-au comis multe crime de-a lungul timpului și în multe părți; dar, oricît de oribile ar fi fost în sine, simplul fapt că au fost rezultatul aplicării unei „rațiuni“ le-a limitat extensia, a creat o justificare rațională, oricît de discutabilă, le-a controlat cruzimea și chiar, nu o dată, le-a făcut cîștigătoare într-o controversă etică, atunci cînd a părut că alternativa era încă și mai rea. Morala ne spune că trebuie să evităm acest rău, dar viața ne asigură că el este, în felul lui, necesar în economia unei lumi inteligibile, dar și „sublunare“, cum spuneau cei vechi. Nu tot așa stau lucrurile cu celălalt rău, inexplicabil în termeni de calcul și rațiune.

Între cele două extreme evocate (chinuirea animalelor și „monștrii istoriei“) sînt oamenii, chipurile obișnuiți, care fac rău gratuit altor oameni, chiar și atunci cînd știu sau au toate mijloacele să-și dea seama că răul respectiv le va cășuna lor înșiși. De ce îl fac? Nici noi nu înțelegem, nici măcar ei înșiși, probabil. De aceea răul gratuit e neliniștitor. Pur și simplu, odată cu el nonsensul sfîșie țesătura rațională a lumii. Mai ales cînd e vorba despre persoane publice, cu responsabilități oficiale, asistăm uluiți la dezlănțuiri publice absurde de ură, de injurii revărsate în media sau pe pagini de socializare. Desigur, dacă trăim într-o democrație, sînt motive să credem că daunele nu vor fi nici imense, nici ireparabile. Ceea ce ne tulbură este însă, mereu, caracterul gratuit, irațional al anumitor răutăți, care, oricît am întoarce lucrurile de pe o față pe alta, nu vedem să aducă nici un profit autorului lor. Dimpotrivă, e evident pentru oricine că-i vor produce numai pagube, fie și de imagine, mai ales dacă respectivul sau respectiva se pretind cu „frica lui Dumnezeu“. Dar omul acela nu se poate opri să facă răul, precum în fabula cu scorpionul și broasca, scorpionul nu se poate opri să înțepe broasca, deși știe că va pieri și el laolaltă cu ea.

Dacă aș fi teolog, cred că aș ști cum să explic răul raționalizabil. Într-o lume inevitabil imperfectă, binele presupune răul, iar existența unuia atrage după sine necesitatea celuilalt, așa cum existența muntelui presupune și existența văii. Un asemenea „peisaj“ vălurit poate fi, la urma urmelor, conciliat cu prezența unui Dumnezeu și binevoitor, și just. Dar aș fi extrem de neliniștit cînd ar trebui să explic răul pur, neintersectat cu rațiunea, fie și în cazul aparent mărunt, de fapt divers și fără pic de grandoare istorică, al unui semen al nostru care își face timp să tortureze un biet patruped.

Ce bine că nu sînt teolog!