Ajută oare pe cineva cultura, o bună educaÈ›ie, studiile făcute la o bună universitate, inteligenÈ›a să devină un om politic peste medie, ba chiar valoros, È™i nu doar pentru partidul său, dar mai ales pentru È›ara sa? Veche întrebare, rostogolită în fel È™i chip de la Socrate È™i Platon! Și totuÈ™i nici atunci, nici acum nu prea È™tim răspunsul.
Ni se pare normal să atribuim erorile de guvernare, gafele, ba chiar politicile fundamental greÈ™ite analfabetismului cultural, economic, ba chiar – cum e cazul, pare-se, al actualului prim-ministru al României – analfabetismului funcÈ›ional la modul mai general. Ce bine public, spunem, poate ieÈ™i din minÈ›ile unor incompetenÈ›i, unor submediocri, unor oameni cu doctorate plagiate, cu È™colaritate precară, a căror unică profesie solidă pare a fi fost „È™coala vieÈ›ii“, cuplată cu supuÈ™enia față de È™efi È™i aroganÈ›a față de subordonaÈ›i? Și iarăși, cum să te aÈ™tepÈ›i la planuri pe termen mai lung, la „proiecte de È›ară“ cuprinzătoare de la decidenÈ›i lipsiÈ›i de orizont istoric È™i de anvergură intelectuală? AÈ™a că ne e relativ uÈ™or să hotărîm că, de vreme ce la noi lucrurile nu merg adesea prea bine, vina o poartă nu numai celebra corupÈ›ie, dar chiar mai mult o mare incompetență È™i lipsă de cultură, cît È™i promovarea largă în funcÈ›ii publice pe criterii antimeritocratice.
Bine ar fi să fie aÈ™a mereu È™i pretutindeni. Dar nu e. Uite, ce să spunem atunci de cazul lui Boris Johnson, actualul prim-ministru britanic, care a înlocuit-o nu demult pe Theresa May cu promisiunea că va scoate Marea Britanie din UE cu sau fără acord – ceea ce înseamnă, se pare, tot mai mult „no deal“, cu toate consecinÈ›ele economice È™i mai ales umane pe care le imaginăm cu uÈ™urință? Omul nu e un miliardar egomaniac mărginit, precum Trump, ci e un adevărat intelectual cu un background strălucit: strănepotul unui ministru de Interne turc în ultimii ani ai Imperiului Otoman, fiul unui înalt funcÈ›ionar britanic la Bruxelles, absolvent de Eton, apoi de Oxford, istoric È™i clasicist de profesie, autorul unor cărÈ›i istorice de succes, bine scrise, cum ar fi o biografie a lui Churchill. În ciuda fizicului său de silen blond, e fermecător, iubit de toÈ›i, inclusiv cu mult succes la femei. Te-ai aÈ™tepta la mult bine din partea sa. Dar nu: din tinereÈ›e intră în jurnalism, ba chiar ajunge la Times, de unde e repede dat afară, fiindcă a inventat propoziÈ›ii într-un interviu. Nerozie de tinereÈ›e care nu se va mai repeta? AÈ™! Ajunge la Daily Telegraph, cu standarde mult mai joase, È™i, corespondent la Bruxelles al publicaÈ›iei, îÈ™i clădeÈ™te succesul È™i popularitatea pe minciunile – sau mai exact pe fake news-urile – pe care le scrie despre Uniunea Europeană. Spre pildă, în 1992 susÈ›inea existenÈ›a unui plan secret care să desfiinÈ›eze preÈ™edinÈ›ia rotativă a Uniunii, citînd surse inventate. De aici nu-i dat afară, ci dimpotrivă, e lăudat È™i utilizat pentru talentele sale de falsificator simpatic. Are prin urmare o contribuÈ›ie majoră la distrugerea jurnalismului adevărat. Și, bineînÈ›eles, mai tîrziu È™i la distrugerea politicii adevărate. Devenit recent campion al Brexit-ului, care, o spun toÈ›i, n-ar fi avut succes fără aportul său de popularitate È™i de È™arm, Boris Johnson practică ceea ce È™tie mai bine: să mintă enorm È™i cu neruÈ™inare. El e autorul celebrei spuse că Marea Britanie dă săptămînal Bruxelles-ului 350 de milioane de lire sterline care, după Brexit, vor ajunge la NHS (serviciul public de sănătate). Un autobuz roÈ™u cu respectivul anunÈ› circula prin Londra. Fals dezminÈ›it. Degeaba. Referendumul din 2016 a fost cîÈ™tigat de Brexiteer-i conduÈ™i, printre alÈ›ii, de John-son. N-a ajutat nici recunoaÈ™terea minciunii la scăderea popularității mincinosului. Cum scrie cu umor Victor Popa în revista 22, Boris a fost „pedepsit“ cu funcÈ›ia de prim-ministru. Iar acum acest falsificator patent îÈ™i împinge È›ara într-o criză despre care mulÈ›i spun că va fi profundă. În orice caz, va fi inutilă din perspectiva mai largă a istoriei.
Uimirea mea este cum poate acest om foarte inteligent, cultivat, în plus È™i istoric de profesie, să-È™i ducă naÈ›iunea împotriva sensului istoriei, în ultimă instanță, preferînd să ignore datul incontestabil că de mult timp nu mai contează pe lume – politic, economic, ba chiar È™i cultural – decît țările mari, continentale, cu populaÈ›ii de sute de milioane, precum SUA, China, Rusia, în curînd India sau Brazilia. De mult timp deja lipsite de imperiile coloniale, fostele mari puteri europene n-au altă alternativă, înaintea insignifianÈ›ei geopolitice, decît unirea mai profundă sau mai laxă în Uniunea Europeană. Mai mult, Marea Britanie riscă să rămînă „mare“ numai cu numele, dacă ScoÈ›ia va face un nou referendum È™i chiar Irlanda de Nord se pare că va fi tot mai atrasă de o posibilă unire cu Sudul.
Spre deosebire de mediocrități, marile inteligenÈ›e È™i talente, dacă au responsabilități publice, pot face È™i mult bine, dar È™i foarte mult rău, dacă sînt corupte sufleteÈ™te. Modelul clasic e genialul, dar maleficul È™i coruptul Alcibiade, care a contribuit mult la nimicirea puterii ateniene. Și ceea ce e cu adevărat îngrijorător e că nici măcar structurile È™i instituÈ›iile democratice È™i liberale nu pot frîna, uneori, ascensiunea unor asemenea talente pervers folosite, înainte ca acestea să-È™i ducă opera nefericită la îndeplinire. Boris rămîne iubit, deÈ™i È›ara lui, un model altădată pentru guvernarea solidă, înÈ›eleaptă È™i competentă, aleargă vrăjită sub comanda lui, ca să se dea singură cu capul de zid. În ciuda minciunilor pe care È™i-a clădit cariera, Boris rămîne încă iubit. Sau să spunem mai bine – datorită minciunilor?
