Înainte de 1989, toată lumea judeca aspru politica partidului şi a reprezentanţilor lui, iar partidul judeca aspru pe toată lumea. În rest - bîrfă cotidiană şi mici probleme de caracter. Nu trăiam însă din judecarea celuilalt. Altele erau circumstanţele, altul năduful. Eram hărţuiţi, prudenţi, mai curînd solidari cu cei din jurul nostru. Existau, fireşte, şi oarecare "pagube colaterale" ale acestei diminuări a spiritului critic. Nefiind preocupaţi să-i judecăm pe alţii, pierdusem şi deprinderea de a fi atenţi la ei. Fiecare îşi administra singur supravieţuirea, fiecare se concentra asupra lui însuşi şi asupra apropiaţilor săi. Resemnarea, duplicitatea şi decizia spontană de a îndura totul în tăcere ţineau loc de morală şi de instinct politic. După revoluţie, organul somnolent al judecăţii a devenit insomniac. Am redescoperit voluptatea uitată a opiniei critice, satisfacţia de a amenda, de a pune la zid şi de a cere socoteală. Tranziţia a devenit apogeul plăcerii de a bombăni. Toată lumea judecă pe toată lumea, toată lumea valorifică maximal dezacordul. Opoziţia dă de pămînt cu Guvernul, gazetele dau de pămînt cu oamenii politici, partidele se atacă unele pe altele sau se împart în "aripi" şi grupuri care se sleiesc în interminabile lupte intestine. Preşedintele e în conflict cu prim-ministrul, populaţia, năpăstuită, înjură în dreapta şi-n stînga, Biserica Ortodoxă se războieşte cu papistaşii, cu protestanţii şi cu greco-catolicii, ungurii cu românii, românii cu ungurii, ungurii cu secuii şi toţi cu ţiganii şi cu ce a mai rămas din evrei. Ardelenii îi beştelesc pe regăţeni (şi viceversa) sau se coalizează cu ei contra moldovenilor, televiziunile se bat între ele, SRI e într-o surdă concurenţă cu SIE, patronii de cluburi sportive se încaieră piperat săptămînă de săptămînă, ministrul Justiţiei se ceartă cu magistraţii, ministrul Sănătăţii cu medicii, ministrul Mediului cu mediul. Editorii şi optzeciştii au ce au cu Gabriel Liiceanu, avangardiştii şi Anca Petrescu au ce au cu Mihai Oroveanu, intelectualii enervează pe toată lumea şi se enervează între ei, scriitorii tineri se înghesuie să-i îngroape de vii pe cei bătrîni, pro-americanii se înfruntă cu anti-americanii, unele resurse de adversitate se cheltuiesc pe ruşi şi bulgari, altele pe Uniunea Europeană. Românii din străinătate se bosumflă împotriva românilor din ţară, "katehonticii" dau cu anatema în toate direcţiile, dl Prigoană combate amoros cu dna Bahmuţeanu, societatea civilă se împarte în mici societăţi civile care se excomunică reciproc. A inventaria toate conflictele care ne adună, seara, dinaintea televizoarelor e o operaţiune utopică. Ar însemna să facem suma întregii suflări autohtone. Pe acest fundal, pînă şi apelul la consens sună a deriziune şi e producător de dispută. Pînă la un punct, dezmăţul critic de care vorbim e explicabil. Înţărcaţi, sub comunism, de dreptul de a ne opune, am ales să facem o baie igienică de lătrături şi lături compensatoare. Dar, de la o vreme, atmosfera a devenit toxică şi născătoare de confuzii pernicioase. Mai întîi, spiritul critic se constituie într-un sindrom de autoritate, într-un derapaj vicios al nevoii de putere. "Uitaţi-vă la mine!", pare să spună cîte un gazetar. "Uitaţi-vă cum mi ţi-l tăvălesc pe ministrul X, cum mă bat pe burtă cu Y, cum zic şi fac ce vreau, indiferent de interlocutor!" "Show-master"-ul se poartă ca un diriginte de internat cu elevii săi, ca un dascăl pompos cu omul de pe stradă, ca un judecător de instrucţie cu delincventul mărunt. E rău, obraznic, sigur de sine, un soi de caporal baletînd ţanţoş dinaintea răcanilor. O a doua malformaţie a spiritului critic rezultă din practicarea lui ca specie a inteligenţei. Cine e deştept dă tare! A fi de acord cu cineva şi, în genere, a cultiva judecata afirmativă e un semn de moleşeală intelectuală, dacă nu direct de debilitate. În sfîrşit, spiritul critic e adeseori manipulat ca expresie a libertăţii. Ne-am cîştigat dreptul la suficienţă şi arbitrar, ne-am cîştigat dreptul de a nu mai ţine cont de nici o regulă. Îi pot judeca pe toţi, pentru că n-am ce risca şi n-am ce pierde. Nu am oprelişti de limbaj şi de atitudine, pot, aşadar, să-mi valorific inspirat agresivitatea şi tupeul. Pledăm, în acest caz, pentru delegitimarea spiritului critic? Nu. Sugerăm doar dublarea autorităţii lui prin politeţe şi respect faţă de aproape, dublarea inteligenţei prin bunătate şi dublarea libertăţii prin virtutea discernămîntului. Altfel ne vom sufoca în îndîrjire, scrîşnirea dinţilor, băşcălie malignă, ţîfnă şi arţag. Şi vom ieşi din tranziţie desfiguraţi, ca după un caft de cartier.