Am avut noroc! Știam ceva despre el, dar nu speram să-l și întîlnesc. Și totuși, într-o bună zi, intrînd într-o încăpere în care urma să mă văd cu Înaltul Antonie Plămădeală, am dat peste oaspetele lui, P. Scrima, proaspăt întors în țară după 1990. De-atunci, am gravitat cîțiva ani buni în preajma lui, uimit și încîntat să stau de vorbă cu un teolog și monah, radical diferit de teologii și monahii pe care îi cunoșteam deja.

În ce fel diferit? Decît să fac un portret omagial al acestui „unicat”, prefer să povestesc cîteva împrejurări trăite alături de el, caracteristice, cred, pentru croiala lui greu sistematizabilă. Era neconvențional fără ostentație, știa de toate în multiple domenii (dar fără urmă de pedanterie), avea umor, putea fi ironic fără menajamente, nu încăpea în standardele obișnuite ale „clericului” edificat și edificator. Pe scurt, era ceea ce îmi dorisem dintotdeauna să fie un interlocutor bisericesc: un partener de dialog liber de obișnuita suficiență pastorală, un model de „așezare” spirituală, fără exclusivisme cazone, dar și fără sincretisme nebuloase. Nu-i plăceau exaltările fudule, „rigorile” formale, „soluțiile” de manual. Pe scurt, era, în același timp, „angajat” și liber, cordial și impunător. Întruchipa fără rest duhul Rugului Aprins, acel episod unic în istoria credinței autohtone, în care intelectualitatea și Biserica s-au întîlnit exemplar, au comunicat, au pășit laolaltă, au suferit laolaltă, ca plată pentru nobila lor, fericită, consonanță.

Am avut privilegiul să-l pot însoți (preponderent ca șofer) pe Părintele Scrima, într-o călătorie prin țara pe care n-o mai văzuse de peste treizeci de ani. Timpul trecea ușor de-a lungul drumului. Părintele recita din Emily Dickinson, din lirica islamică sau din Psalmi și fredona adesea melodiile corurilor rusești. Aveam trac înaintea întîlnirii lui, la Sihăstria, cu Părintele Cleopa, vechi prieten din tinerețea lor comună de la Mănăstirea Neamț. Știam că Părintele Cleopa monologa inspirat, dar amplu și că nici Părintele Scrima nu era un „ascultător” tocmai cuminte. Mă întrebam, deci, dacă, după atîția ani, nu voi asista la un mic „conflict” retoric între gazdă și oaspete. Cei doi s-au recunoscut fericiți, s-au îmbrățișat, după care Părintele Cleopa a schițat un început de discurs. Părintele Scrima a ascultat un timp, disciplinat, dar, la un moment dat, a făcut o propunere: „Frate Ilie, n-ar fi oare potrivit să facem împreună o rugăciune?”. Părintele Cleopa a consimțit prompt, emoționat și, în clipa următoare, amîndoi au căzut în genunchi, umăr la umăr, într-o solidară tăcere rituală care m-a împietrit: nu-i văzusem niciodată, nici pe unul, nici pe celălalt, în această smerită postură, dincolo de cuvinte, de dialog „înțelept”, de orice previzibilă gesticulație cultică. Erau doar doi vîrstnici pioși, în exercițiul unei eterne îngenuncheri.

Pentru a schimba registrul, trec și la un episod vesel, dovadă a versantului de o benignă ironie al personalității Părintelui Scrima. L-am acompaniat la Biblioteca Patriarhiei (din clădirea Mănăstirii Antim), unde dorea să revadă un alt vechi prieten, director, pe-atunci, al bibliotecii: Părintele Băbuș. Din nou emoție, îmbrățișare și mîndria neaoșă a gazdei: „Frate Andrei, ce minunată reîntoarcere! Ce bine că ești din nou aici! Nu-i așa că tot Bucureștiul e cel mai frumos loc din lume?”. Părintele Scrima, cu duioșie amicală: „Écoutez… N-ai văzut Parisul…”. Nu-i plăceau frisoanele „județene”, „complicitățile” lăcrămoase în jurul mămăligii „noastre”, al „mioriticului” țanțoș. Șoca – mai ales pe „colegi” – încheindu-și convorbirile telefonice, ca unul care fondase o mănăstire ortodoxă în Liban, cu expresia arabă: „Inshallah!” (Cu voia lui Dumnezeu!). Dovedea, astfel, că e un cetățean al lumii, că dinaintea Dumnezeului Celui Viu, contează, firește, de unde vii, dar mai important e încotro te îndrepți, alături de toți cei cu care „tatonezi în același întuneric”. În aceeași cheie, mi-a spus odată, cu un soi de melancolie tandră, că e oarecum contrariat să constate că mulți dintre monahii pe care i-a întîlnit prin patrie „au ceva forestier”…

Vizita la biblioteca de la Antim îmi readuce în memorie faptul că tînărul Scrima lucrase acolo, alături de tînărul Anania, la începuturile lor. Legat de asta, merită amintită o „anecdotă” caracteristică. S-a auzit brusc, zburînd pe deasupra locului, un elicopter. Sîntem la începutul anilor ’50, cînd sunetul cu pricina nu era tocmai obișnuit. „Ce-i asta?!”, a întrebat, stupefiat, Bartolomeu Anania. Andrei Scrima, deja la curent cu toate noutățile tehnico-științifice, a răspuns calm: „Un elicopter”. „De unde știi?”, s-a mirat junele Bartolomeu. La care junele Scrima, ducîndu-și arătătorul la tîmplă, a răspuns scurt: „Intelligence Service!”.

Mi-am permis odată, cu imatur tupeu, să-l întreb pe Părintele Scrima de ce nu e niciodată îmbrăcat în vestmînt monahal. Mi-a răspuns, fără parapon, că a fi monah nu e o „profesiune” și că deci nu obligă la omogenitatea „uniformei”. Episodul a căpătat o semnificație aparte la slujba de înmormîntare a Părintelui, în Biserica Mănăstirii Cernica, unde voise un loc de veci alături de vechiul său prieten, Părintele Benedict Ghiuș (ceea ce s-a și realizat). Părintele Scrima zăcea în coșciug, îmbrăcat într-un elegant costum laic. Pe neașteptate și pe neanunțate, a apărut în biserică Preafericitul Patriarh Teoctist (alt vechi prieten), care a slujit și a ținut un emoționant discurs de „la revedere”. Dar, mai înainte, a cerut un strai călugăresc, pe care l-a așezat deasupra coșciugului, peste trupul Părintelui Scrima. Un gest discret, dar ferm, de natură să-l reintegreze tagmei sale pe cel pornit în călătoria finală. A fost ultima învățătură pe care mi-a mijlocit-o părintele Scrima, în „colaborare” cu Preafericitul Teoctist: drumul spre Împărăție cere rotunjimea omului întreg, cu toate ale lui, lumești și nelumești, bune și rele, văzute și nevăzute…