Nu există program turistic cît de cît pretențios care să nu propună „clienților”, între altele, vizitarea unui muzeu local. Din punctul meu de vedere, cuvîntul „a vizita” simplifică și falsifică gestul „cultural” care ni se propune. De cele mai multe ori, trecerea turiștilor printr-un muzeu capătă însușirile unui protocol post-meridian, cu tot alaiul lui de zîmbete amabile și gesturi complezente: domnii se gătesc cu sărbătorească eleganță, doamnele se machiază grijuliu, copiii sînt somați să se poarte cuviincios... Momentul e solemn, manierele sînt festive. Iar cînd membrii clanului se împrăștie dezordonat prin unghere imprevizibile, o voce autoritară nu întîrzie să proclame precipitat: „Veniți încoace repede! Uite un Rembrandt!”. Și vin cu toții repede, de teamă să nu piardă ocazia. Sufletele mai sensibile oftează admirativ, „știutorul” grupului dă explicații  („Magnific!”, „Zici că se uită la tine!”, „Nu degeaba e un geniu!”), în vreme ce copiii, uitați pentru o clipă, își explorează sîrguincios nările. Și vizita continuă: „Vai, El Greco!”, „Oh! Tizian!”, „Formidabil! Un Rubens!”, așa încît, pe nesimțite, dirijați de magia secretă a marilor nume, „respinși” din capodoperă în capodoperă, oaspeții ajung la ieșire și pornesc spre casă sau spre următorul episod din program, cu sentimentul tonifiant că și-au făcut datoria.

Din păcate, tocmai verbul „a vizita” (un muzeu) semnalează radicala inadecvare în care ne complacem în raporturile noastre cu arta. E imposibil să trecem cu vederea conotația de ritual comunitar, de „uzură” socială și familală, de gesticulație formală pe care orice „vizită” o presupune. Vizităm, duioși, cîte o mătușă singuratică sau vreun personaj cvasi-oficial, surîzînd dulceag, sau cu morga obosită a lui „așa se cade”. Nu o dată vizităm tocmai persoane care ne sînt străine sau indiferente, vizita fiind, în acest caz, tocmai expresia – reparatorie – a unei nemărturisite înstrăinări... „A fi în vizită” e „A nu fi acasă”, a ieși din sfera autenticității private, pentru a-ți face o datorie de ordin public... Cu o asemenea psihologie, parcurgem muzeul nu ca pe locul privilegiat al unor întîlniri îmbogățitoare, ci ca pe un mausoleu fudul, care ne flatează propria fudulie. Cu alte cuvinte, muzeul devine, din grădină înviorătoare, un spațiu mai curînd funerar, o „instituție” a semeției solitare, iar muzeografii – o castă de funcționari cuminți, din sfera „relațiilor publice”.

În teritoriul artei, ca și în teritoriul vieții, tipul musafirului nu e recomandabil. A trăi ca „invitat” în lume riscă să reducă aventura existențială la o îndeletnicire de salon și comunicarea cu semenii și cu sine la un exercițiu vid, de „conversație uzuală”. „Musafirul” pendulează între stinghereală opacă și suficiență nonșalantă. Și una, și cealaltă exclud receptivitatea reală, disponibilitatea interioară, dialogul fertil. Ce alt model ar fi preferabil „musafirului”? Poate acela al pelerinului? Pelerinajul înlocuiește protocolul prin ceremonie. E în lume, dar privește dincolo de ea, ia viața drept parcurs laborios, orientat spre un orizont al înțelegerii, nu al acomodării. Pelerinul nu se instalează în postura lui, ci caută, apelează la comuniune și speranță. El nu vizitează lumea, ci se lasă vizitat de provocările ei, pentru a se situa curajos în propriul destin.

Pe scurt: să nu „vizităm” muzee, ci să ne lăsăm vizitați de ele. De data asta, verbul „a vizita” e acceptabil. Căci, spre deosebire de oameni, arta nu face niciodată vizite de protocol...