Tot ce s-a putut spune mai plauzibil despre recentele alegeri şi răsturnarea de situaţie demnă de Guinness Book este că a fost un „vot emoţional“. Emoţional negativ, împotriva sistemului, sau unul pozitiv? Singurul răspuns plauzibil este: da. Nu avansăm prea mult. Dar probabil că ne lipsesc şi instrumentele de analiză, în primul rînd limbajul care să capteze coerent şi comprehensibil o realitate care a luat-o deja de ceva vreme înaintea discursului. Improvizez, aşadar, şi inventez un „concept“ ad-hoc: revolta morală. 
 
În ştiinţele sociale există un concept care se cheamă „economie morală“. Prefigurată de Chayanov în Rusia anilor 1920, studiată de Thomson la masele britanice din secolul al XVIII-lea şi consacrată de James Scott, analizînd revoltele din sud-estul Asiei, „economia morală“ se referă, iniţial, la o aşa-numită etică a subzistenţei, proprie ţărănimii de pretutindeni. Redusă la esenţial, aceasta instituie ca normă şi valoare împărtăşită un tip de relaţii sociale care să împiedice maximizarea profitului individual. Motivul este simplu: doar aşa se poate păstra echilibrul precar al acestor economii de subzistenţă. Mijlocul este şi el pe măsură: încurajarea cooperării şi limitarea competiţiei. Scott are şi o imagine plastică pentru această stare de spirit: un grup de oameni care stau în apă pînă la gît, orice tulburare a apelor riscînd să-i înece. Oricine face valuri – un parvenit intern, statul, piaţa – va provoca deci revolta. Nu sărăcia propriu-zisă, nu o nedreptate sau alta îi mînă pe ţărani în luptă, ci încălcarea acestui prag moral pe care şi l-au construit pentru a se adapta şi pe care este imoral să-l depăşeşti. În Europa, practic nu mai există societăţi ţărăneşti, iar economia morală s-a mutat în alte contexte, dar ceva s-ar putea să avem de învăţat din această istorie veche: i-moralitatea revoltă mai mult decît orice!
 
Mutatis mutandis, ne-am putea întreba, astfel, ce i-a mînat în luptă pe românii care au produs această răsturnare istorică de situaţie? Răspunsul scurt ar fi i-moralitatea. Un răspuns ceva mai elaborat ar suna cam aşa: masele se pot mobiliza spontan atunci cînd resimt o ameninţare iminentă a capitalului lor moral şi pentru a reface pactul minim garantat de reciprocitate. Precizări: a) prin capital moral înţeleg aici recunoaşterea socială a valorii, percepută ca inalienabilă, a persoanei; b) pactul minim garantat de reciprocitate se referă la limita sub care percepţia apartenenţei devine sentiment de excludere. Puteţi să rezumaţi totul, dacă vreţi, la demnitate: îmi refuzi acel minim de respect fără de care încetez să mă mai simt eu însumi, mă simt exclus şi mă revolt pentru a-mi reface o apartenenţă cu rost. Punct. 
 
Din această perspectivă, Puterea nu doar că a făcut „valuri“, dar a aruncat cu bolovani în baltă, privind de pe mal cum oamenilor le intră apa în gură. Răspunsul a fost Uniţi învingem, adică, dincolo de lozincă, o încurajare a cooperării şi o limitare, fie şi momentană, a concurenţei. De aceea au fost cu toţii acolo, diasporă şi ţărani, hipsteri şi golani: mase, nu clase. A întreba cine a cîştigat alegerile este astfel greşit: nu o categorie socială sau alta s-a revoltat, ci revolta a născut revoltaţi. De asemenea, nu „virtualul“ a adus victoria, ci doar a transmis în timp real această contagiune a revoltei: vorba colegului Bogdan Iancu, nu seringa te face bine, ci ceea ce pui în ea. Iar în „seringa“ online s-a pus vaccinul speranţei disperate. 
 
Dar nu totul a fost „revoltă morală“. Mai multe curente, profunde, dar prea puţin vizibile mediatic şi politic, par a se fi împreunat pentru a ieşi la suprafaţă în acest „izbuc“ surprinzător. Apele subterane ale mişcărilor locale de tip occupy, bagatelizate de mulţi ca hipstereală şi carnaval pestriţ fără noimă şi scop, au continuat să curgă şi să se umfle nebăgate în seamă. Mai la suprafaţă, a avut loc o maturizare a simţului civic, tot mai organizat şi coerent, mai ales în unele oraşe mari, în speţă Clujul (chiar şi PSD-ul arată altfel în Cluj...). 
 
Cel puţin la fel de importantă este însă schimbarea societală a „ruralului“. Acest bazin electoral tradiţional al PSD-ului s-a împrospătat demografic şi s-a transfigurat social, o bună parte a diasporei fiind rudele apropiate ale alegătorilor de la ţară. Remitenţele sociale, prin care se transferă nu doar bani, ci şi cunoştinţe şi valori, s-au făcut în sfîrşit simţite din plin. PSD, pur şi simplu, a rămas nu doar în urma societăţii, ci şi în urma propriului electorat. 
 
Colateral, amplificarea – voită sau spontană – a imaginii ataşate puterii actuale ca fiind „comunistă“ a fost de natură să amplifice la rîndul ei mobilizarea unei drepte visceral anticomuniste, mai ales în rîndurile diasporei. Riscul este însă ca acest „triumf anticomunist“ să se transforme din nou în elitism obtuz, condamnînd „prostimea“ care iar a votat aiurea. 
 
Nici PSD nu a funcţionat, organizatoric, la fel de eficient ca alte dăţi. Disensiunile din interiorul partidului, ţinute sub preş, dar destul de profunde, precum şi inexplicabila lipsă de contact direct al lui Ponta cu filialele mici din teritoriu au făcut ca baronii locali să-şi piardă din vasali, iar maşina de vot a partidului să dea rateuri. 
 
Nu în ultimul rînd, să nu uităm că „fenomenul Ucraina“ a făcut să ne sufle un vînt prielnic în pînze, dinspre cancelariile occidentale...
 
Nimeni nu poate face însă, deocamdată, o analiză pertinentă şi completă. Un lucru însă e cert: energia declanşată în aceste zile este o resursă naţională uriaşă, care poate fi folosită, după cum poate fi, la fel de bine, risipită. Să nu uităm că am mai trecut prin euforii similare, de fiecare dată cînd, din 1996 încoace, am considerat că ne-a dăruit Dumnezeu un preşedinte providenţial... 
 
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.